Buna si reaua-credinta in negocierea si executarea contractelor de drept comun

Buna si reaua-credinta in negocierea si executarea contractelor de drept comun - Marius Floare Relaţia dintre conceptele de bună şi rea-credinţă şi răspunderea civilă O problemă controversată este relaţia dintre buna-credinţă şi fapta ilicită civilă culpabilă (faute). Pentru a exista faptă ilicită civilă culpabilă, trebuie, în primul rând, să existe o încălcare a obligaţiilor impuse de lege sau de contract şi, în al doilea rând, conduita să fie raportată la criteriul persoanei rezonabile. Fapta ilicită constă în comportamentul unei persoane, pe când buna-credinţă este norma în funcţie de care se apreciază acest comportament. Conceptul de bună-credinţă, mai ales când este văzut ca criteriul de aplicare al abuzului de drept, devine un standard pentru a se aprecia dacă există faptă ilicită. Un autor francez distinge însă categoric buna-credinţă de fapta ilicită. Conform opiniei sale, buna-credinţă este autonomă, nefiind doar un mod de executare a unei obligaţii, ci chiar obiect al obligaţiei. Buna-credinţă privită în sens subiectiv, adică în funcţie de atitudinea psihică a individului, nu poate fi asimilată conceptului de faptă ilicită şi culpabilă (faute). Obligaţia de bună-credinţă trebuie diferenţiată de răspunderea civilă în general, întrucât, privită ca un criteriu de evaluare a conduitei ilicite şi culpabile, ea presupune uneori ca persoana în cauză să facă mai mult decât să se abţină să dăuneze altuia, de exemplu: informarea părţii adverse, colaborarea cu cocontractantul, evitarea conflictelor de interese. In acest sens, buna-credinţă creează obligaţii pozitive, pe când răspunderea extracontractuală vizează mai mult impunerea unei obligaţii de a nu face, de a nu dăuna altuia. Dreptul contractual în ansamblul său este sub dominaţia imperativă a bunei-credinţe, contractul constituind însă doar unul dintre domeniile de aplicare ale acesteia, iar buna-credinţă nefiind de fapt o obligaţie în sensul roman de vinculum iuris. Buna-credinţă este mai degrabă o îndatorire generală de comportament care ţine de contextul răspunderii civile delictuale (art. 1382 C. civ. francez). Contează destul de puţin dacă există sau nu un contract, buna-credinţă impune fiecăruia un anumit comportament, este o regulă de civilitate care guvernează onestitatea în interiorul sau în afara contractului. Contractul nu este suportul bunei-credinţe, ci doar un domeniu de aplicare al acesteia, probabil unul privilegiat din cauza relaţiilor care îi unesc pe contractanţi. Buna-credinţă este expresia unei îndatoriri de moralitate socială exterioară contractului, care nu este numai permanentă, ci şi universală, depăşind sfera contractuală şi impunându-se tuturor. Aceste considerente explică de ce buna-credinţă şi reaua-credinţă au fost apreciate de jurisprudenţa franceză ca probleme de fapt, la fel cu aprecierea existenţei faptei ilicite delictuale... DIN CUPRINS: ABREVIERI PREFAŢĂ CAPITOLUL I Cuvânt introductiv CAPITOLUL II Privire istorică asupra abordării juridice a bunei şi relei-credinţe în contracte 1. Introducere 2. Buna-credinţă în dreptul contractual roman 3. Abordări ale bunei şi relei-credinţe în materie contractuală în sistemele de drept medievale şi premoderne 4. Buna-credinţă în vechiul drept francez 5. Buna-credinţă în dreptul englez 6. Viziunea modernă asupra bunei şi relei-credinţe în raporturile contractuale 7. Dreptul contemporan şi reaua-credinţă contractuală CAPITOLUL III Conceptele îngemănate de buna-credinţă şi rea-credinţă în materie contractuală, în noul Cod civil al României şi în dreptul comparat 1. Introducere 2. Viziunea americană şi de common law …………… ……………

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs

scrie un review