Filozoful crud

Dificultăţile evanghelizării

In 1492, pe o plajă din Antile, Columb i-a cerut unui notar să citească unui grup de indieni o proclamaţie prin care aceştia erau somaţi să devina supuşi ai coroanei Spaniei şi să îmbrăţişeze religia creştină.

 

Este improbabil că localnicii au putut pricepe ceva din spusele oficialului spaniol. Din perspectiva europenilor însă, scena era mai puţin bizară decât ne apare nouă astăzi.

 

Columb nu făcea altceva decât să respecte, in formă, scrupulele juridice fără de care autoritatea sa şi a suveranului său asupra teritoriilor nou-descoperite ar fi putut să fie pusă la îndoială.

 

Incă din perioada apostolică biserica creştină îşi descoperă o vocaţie misionară, dar nu toate neamurile par să fie uşor de convins de necesitatea adoptării creştinismului.

 

Iată de ce dreptul canonic începe să exploreze problema legitimităţii conversiunii forţate, care este discutată de regulă în legătura cu evreii.

 

In 1235, William of Rennes susţine că copiii evreilor pot fi botezaţi fără consimţământul părinţilor; argumentul său pleacă de la ideea că sclavii nu au drepturi parentale, în virtutea statutului lor servil.

 

Aceste drepturi, crede William, trec asupra prinţului, lucru valabil şi în cazul evreilor, care au un statut servil faţă de creştini.

 

Curând, se conturează două tabere: una grupată în jurul iui Toma d’Aquino, care susţine, in Summa theologiae, că drepturile parentale, ca drepturi naturale, nu pot fi subordonate dreptului civil; cealaltă este reprezentată de Duns Scotus, care crede că botezul forţat este justificat de dreptul divin, ca un mijloc necesar mântuirii sufletului.

 

Multiplicarea discuţiilor despre conversiune, în Evul Mediu târziu, este probabil legată de noul statut al Europei, care începe să îşi extindă dominaţia asupra unor teritorii păgâne şi idolatre şi, pe de altă parte, de influenţa teoriilor profetice ale istoriei...