Altruist sau bun pe gratis - Abigail Marsh

 

 

... a doua zi după salvare, la micul dejun, mama şi-a dat seama dintr-o privire că păţisem ceva. M-am mulţumit să-i spun: „Am lovit un câine pe autostradă." Ceea ce era adevărat. Insă începutul adevărat al poveştii mele era restul, adică ceea ce m-am ferit să-i spun, de teamă să nu-şi iasă din minţi de panică post-factum.

Mă întorceam acasă la Tacoma, Washington, după ce îmi petrecusem seara la Seattle, cu o prietenă din copilărie. Era un miez de noapte limpede, de vară, cu un trafic lejer, iar eu nu băusem niciun strop de alcool. Ceea ce era OK.

 

Mai puţin OK fiind că maşina 4x4 pe care o conduceam, care aparţinea mamei mele, era un model vechi, faimos pentru uşurinţa cu care se destabiliza dacă schimbai brusc direcţia.

 

In mod normal, nu aveai de ce schimba brusc direcţia pe Interstate-5, care se desfăşoară în şerpuiri domoale între Seattle şi centrul oraşului Tacoma.

 

Autostrada cu opt benzi coteşte uşor doar înainte de a traversa râul Puyallup, de unde şoferilor care merg spre sud li se înfăţişează Dome Tacoma, cu enorma lui masă albastră.

 

Nu ştiu de unde a apărut câinele. Pasajul traversează o zonă industrială, fără case de unde ar fi putut să scape un câine şi fără porţiuni laterale pe care să poată alerga un câine.

 

Greu de imaginat un loc în care să te aştepţi mai puţin să dai peste un câine. Sau mai degrabă să-l cald. Dar chiar aşa s-a întâmplat.

 

Am încercat să-l evit, trăgând de volan de îndată ce am văzut acea formă măruntă, vag portocalie, cum traversa drumul cu viteza pe care o poate atinge doar un câine absolut îngrozit.

 

Să smuceşti volanul ca să eviţi un animal este desigur o reacţie greşită. Treci, peste el, asta susţine orice expert. Dar primul meu impuls a fost să ocolesc câinele şi nu am avut timp să-mi stăpânesc instinctul. Iubesc câinii.

 

Când eram în şcoala primară, eram atât de disperată după un câine, încât visam să fiu oarbă, ca să mi se dea un câine ghid. Mă cutremur şi acum...