Bunicul si lacrima din carburator - Petre Salcudeanu

 

... maestre, n-auzi nimic?

Bunicul îşi scoase vata din urechea stângă, îi ceru şoferului să repete întrebarea, şi, după ce se edifică în privinţa ei, privi în jur. Din precauţie, Panaitescu îl lăsa întotdeauna pe bancheta din spate a vechiului Buick. Bătrânul detectiv, după ce privi în dreapta şi-n stânga, convins că nimeni nu putuse vorbi în afară de el sau şofer, ridică din umeri şi spuse:

—    Absolut nimic.

Panaitescu mai parcurse încă vreo cincizeci de metri, răsuci volanul spre dreapta şi tăie contactul. Un plâns ciudat, venit dintr-o mare depărtare sau de undeva de foarte de aproape, se auzi distinct.

—    Nici acum n-auzi?

—    Aud, cum să nu aud, dragul meu, după cum prea bine ştii, auzul încă nu m-a părăsit de tot. Plânge un copil şi copilul, dacă nu mă-nşală vederea, e cel care stă în braţele acelei tinere mame...

Ultimele cuvinte ale Bunicului se pierdură în fornăitul uniform al celor optzeci de cai-putere, uşor obosiţi de vârsta mai mult decât matură pe care o aveau.
—    Maestre, pă cuvânt, eu am crezut că plânsul vine din interior!

Alsacianul, aflat la picioarele detectivului, tolănit pe o cârpă, ca să nu-şi lase părul pe mocheta roasă a tapiţeriei, îşi ciuli unica ureche validă, iar ochiul de sticlă...