Calatoria oamenilor Cartii

 

... incepură persecuţiile, se aprinseră rugurile. Privind stelele şi cercetînd proprietăţile materiei, oamenii se apropiau uneori la un pas de adevăr, dar apoi anulau totul în faţa noilor camere de tortură ce apăreau ca tarabele la iarmaroc. H. R. C. muri la Anvers, cu faţa brăzdată de zbîrciturile amărăciunii.

 

Înainte de a se stinge, cu mîna tremurîndă, întocmi pe un petec de hîrtie harta munţilor în care ascunsese Cartea, cu speranţa naivă că marea învolburată a istoriei se va linişti, iar oamenii se vor ocupa în cele din urmă de ceea ce este mai important..

 

 

... descoperiră împreună că în aripa de nord a palatului parcul se schimbă devenind mai sălbatic. Ea bănuia că această sălbăticie naturală era întreţinută cu grijă, ca toate celelalte lucruri de aici. în preajmă se aflau două iazuri nu prea mari, legate printr-un stăvilar, de care atârna un pod de piatră boltit ca un arc.

 

Dincolo de el începea colina, la poalele căreia, sub două frunzişuri, se aflau nişte foişoare de marmură. Aici veneau cel mai des. Câinele cel gălbui alerga pe deal, speriind raţele sălbatice care zburau deasupra apei.

Veronica îi vorbea mult lui Gauche, care mergea întotdeauna cu o jumătate de pas în urma ei. îi povestea despre Paris, despre balurile mascate de la Operă, despre plimbările de duminica împrenă cu cavalerul d’Albi, despre Ninon a ei, despre tatăl şi fratele mai mic.

 

In timp ce îi vorbea nici nu-1 privea măcar, fiind sigură că o ascultă. îl trata ca pe o statuie, ca pe un Hermes de marmură din foişor, a cărui înţelepciune numără atâţia ani, încât cuvintele aprobatoare nu-şi mai au rostul, iar rădăcinile ei cresc mai degrabă prin parcuri decât în lumea mare.

 

Aşadar, Veronica fu foarte mirată când, pentru prima dată, Gauche încercă să-şi dovedească prezenţa. Mergând în spatele ei, cule-sese diferite plante, iar când se aşezară sub copaci, se strădui să i explice prin semne întrebuinţarea lor tămăduitoare. îi arăta planta, apoi partea corpului asupra căreia acţionează.

 

Se pricepea, într-adevâr, deşi nu-şi putea imagina cum arată Opera, despre ce vorbesc oamenii pe stradă şi ce fel de pălărie se poartă în ultima vreme.

 

Ea îi privi atunci cu mai multă atentie chipul încă de copil şi surprinse pe el ceva de căţeluş. într-adevăr, de căţeluş, pentru că, simţind uneori aţintită asupra ei o privire plină de dragoste şi de afecţiune, se întorcea brusc, neştiind dacă e privită de Gauche sau de câinele lui gălbui.

Prin fereastra bibliotecii, Marchizul îi privea pe Veronica şi pe Gauche cum alergau spre iaz cu câinele lâtrând în jurul lor. Astfel de privelişti îl făceau să se simtă mai bine.

 

Era un fel de uşurare. Alergând acum prin parc, femeia nu-şi dădea seama de ceea ce se întâmpla în jurul ei, nu ştia unde şi de ce avea să meargă mai departe; ea aştepta pe cineva care, poate, nu va mai apărea niciodată şi nici prin gând nu-i trecea ce urma să se întâmple a doua zi.

 

Se trezea totuşi în fiecare dimineaţă, iar ziua o purta spre seară ca un râu, fără a aduce vreo rezolvare şi fără a urni ceva din loc.

— Iţi mai arunci o dată privirea peste asta? -îi spuse de Chevillon.

Marchizul se întoarse la masa pe care se afla harta. Era deja gata. O copiaserâ cu grijă timp de câteva zile după originalul distrus, pe care de Chevillon îl adusese din Olanda.

 

Harta configura - nici mai mult, nici mai puţin - un fragment de patruzeci de mile pătrate din zona Pirineilor, pe partea spaniolă, precum şi lanţul mult mai scund al munţilor Sierra del Cadi...