Caragiale e de vină. Despre tandrețe. Teatru vag - Matei Vişniec

 

 

Când şi cum m-am îndrăgostit de teatru… Mi-am pus târziu această întrebare, la cinci decenii după producerea „ireparabilului“. Şi probabil că era necesară această trecere temeinică a timpului pentru ca răspunsurile să ţâşnească din memoria mea afectivă cu o mare claritate.

 

Nimic nu mă predestinase, în micul meu oraş natal din nordul României, Rădăuţi, pentru o carieră de dramaturg. În familie nu am avut nici actori şi nici regizori, deşi mama era educatoare şi la sfârşitul fiecărui an „monta“ un spectacol cu copiii.

 

Spectacolele de teatru erau rare pe scena Casei de cultură din Rădăuţi şi nu-mi amintesc să mă fi marcat puternic vreo astfel de prestaţie în anii copilăriei şi ai adolescenţei. Mult mai interesante mi se păreau, la vârsta când învăţam să scriu şi să citesc, micile pastile radiofonice difuzate seară de seară de Radio România.

 

Emisiunea se numea „Bună seara, copii!“ şi consta într-o poveste destinată celor mici, înainte de culcare, spusă cu măiestrie de un actor...

 

 

Despre cele trei surse ale iubirii mele pentru teatru

Caragiale e de vină 1. Discurs politic I

2. La oral nu se vede

3. Aer curat cu verdeaţă

4. Nici n-ar avea haz

5. Strada Cometei

6. Discurs politic II

7. Ultima dorinţă a condamnatului

8. Epoca post-majoritară

9. O doamnă cu un buchet de flori

10. Rătăciri.

11. Chiar o să ne daţi la televizor?

12. Un scotch dublu

13. Discurs politic III

14. Când unii încearcă să rupă digurile

15. Asta, da, înmormântare

16. Răzbunarea inconştienţilor

17. Discurs politic IV

 

.........