Cioran. Ultimul om liber - Andrei Craciun

 

... de ce se mai gândea încă la paşalâcul acela îndepărtat din care reuşise să evadeze ca din puşcărie, la cultura sa mizerabilă de penitenciar, la acel tărâm al fărădelegii, al bunului-plac şi al lipsei de gust?

Le dădea totuşi valahilor creditul unei apetenţe pentru lipsa de măsură, pe care şi el o adusese cu sine la Paris.

în tot ce făcea, Cioran se socotea excesiv, iar excesul era singurul care îl ocrotea de căderea în nulitate, ca pe toţi românii de altfel, şi nu o dată o consemnase şi fusese urât fiindcă nu ocolise acest diagnostic final: „Când nu sunt excesivi, românii sunt nuli“.

Cioran începu din nou să scrie, acum ne vom apleca peste umărul său şi vom citi aşa: „Ce legătură e între copilul care atinge cerul de pe Coasta Boacii şi bătrânul din această mansardă din Paris, sunt tot eu acela? Nu e adevărat că doar în faţa morţii îţi revezi toată viaţa, eu o revăd în fiecare dimineaţă şi mă îngrozesc!".

Cioran îşi simţi mâna dreaptă obosită şi se opri. Chiar era adevărat: în fiecare zi, într-un caleidoscop de chipuri, îşi revedea viaţa. Iată-i pe Jeni, Haig şi Arşavir Acterian, iată cămăruţa sa...

 

 

I.    Nu toţi oamenii au norocul să moară tineri... 7
II.    Viermele fericirii    31
III.    Zdrenţele paradisului    41
IV.    Cenuşa iubirii din urmă    49
V.    In sfârşit, linişte    59
VI.    întotdeauna e prea târziu    83
VII.    Astăzi, la Paris, a murit clarvăzătorul     87
VIII.    Izvorul tuturor lacrimilor    111
IX.    Deznădejdea şi dragostea    119
X.    Instrăinarea    141
XI.    Instalaţia    157
XII.    Aşa vine iarna    171
XIII.    Izolare    189
Nota autorului    201