Copilul desincronizat senzorial - C. S. Kranowitz

Notă: Afecţiunile senzoriale moderate sunt „diferenţe". Afecţiunile mai pronunţate sunt „dificultăţi". Afecţiunile severe sunt o „disfuncţie". In această carte, litera „D" din acronimul „SPD" se poate referi la oricare dintre acestea. (Vezi „Un cuvânt despre cuvinte", p. 19)

 

Cu toţii am întâlnit câte un copil care este extrem de sensibil, neîndemânatic, mofturos, neastâmpărat şi care nu e niciodată „pe fază”. Poate fi fiul sau fiica dumneavoastră, elevul, nepotul sau vecinul dumneavoastră... sau copilul care aţi fost dumneavoastră înşivă, cândva.

 

Copilul acela poate suferi de diferenţe, dificultăţi sau disfuncţie de procesare senzorială (SPD), o problemă des întâlnită, dar puţin înţeleasă, care afectează comportamentul copiilor şi le influenţează felul de a învăţa, de a se mişca, de a comunica, de a intra în relaţii cu cei din jur sau de a se raporta la sine.

 

Diferenţele de procesare senzorială pot apărea independent sau pot însoţi alte afecţiuni fizice, cognitive, sociale, emoţionale şi de limbaj.

 

Pentru a ilustra modul în care se manifestă diferenţele de procesare senzorială, vom prezenta în paginile care urmează poveştile a patru copii desincronizaţi senzorial şi ale părinţilor lor. Poate că o să recunoaşteţi simptome familiare ale copilului pe care îl ştiţi.

 

Indiferent dacă diferenţele de procesare senzorială sunt grave sau minore, copilul desincronizat senzorial are nevoie de înţelegere şi ajutor, deoarece niciun copil nu poate depăşi singur obstacolele din calea sa.

 

Vicki cea dulce, o puştoaică durdulie de clasa I, e tot timpul cu capul în nori. Răspunsul ei la zgomotul lumii înconjurătoare pare să fie: „Stai! Ce e asta?” Nu prea vede pe unde merge, se ciocneşte de mobilier şi se împiedică de firele de iarbă.

 

Când cade, îşi întinde mult prea încet piciorul sau mâna ca să amortizeze buşitura. Totodată, nu pare să audă sunetele obişnuite. Alţi copii de 6 ani şi-au dezvoltat simţul de a se opri, a privi şi a asculta, dar Vicki e diferită. Fetiţa are nevoie de mult mai multe informaţii senzoriale pentru a ţine pasul cu ei.

Pe deasupra, Vicki oboseşte cu mare uşurinţă. O ieşire cu familia sau un drum până la locul dejoacă o epuizează rapid. Oftează mereu: „Mergeţi voi. Eu nu vreau. Sunt moartă de oboseală.”

Din cauza letargiei sale, pentru părinţi e un chin s-o facă să se dea jos din pat, să-i ceară să se îmbrace sau să se urce în maşină. Vicki are nevoie de o grămadă de timp pentru a face mişcări simple şi banale. în orice situaţie, se poartă de parcă ar spune: „Ce înseamnă senzaţia asta? Cum trebuie s-o folosesc?”...