Demonii vântului - Daniela Zeca-Buzura

Demonii vântului - Daniela Zeca-Buzura

Fragmente:

... Saiyed avea suflet de fluture. Era foarte religios, fără vreo credință anume, fiindcă autorul, deși atât de atent la detaliile biografiei lui inventate, nu luase în calcul botezul, nici vreo altă formă de convertire. Dincolo de asta, băiatul sosise cu acte europene și cu noul nume al tatălui.

Ca o bună catolică, Berthe încercă să-l învețe o rugăciune, dar Saiyed abia deprinsese versetele, că îi și spusese, cu o convingere care o înghețase: „Asta nu e decât o poveste nereușită!”

În schimb, Berthe observase emoția care îl cuprindea la chemările muezinului, care, în noul Babel, se auzeau și din megafoanele de la malluri. Altă dată îl surprinsese vrăjit în fața micilor Ganesha de jad pe care îi vindeau indienii, pe când, într-o seară, îl găsi așezat pe pragul unei sinagogi din Deim, a evreilor șlefuitori de podoabe.

Împlinise doar unșpe ani, dar bătrâna nu mai putea ține pasul cu el. Nu mai putea să-l caute și nici să-l întoarcă din peregrinările lui secrete, despre care tatăl său adoptiv nici nu bănuia. Nu era de mirare: el avea tot timpul afaceri, abia dacă îl vedea pe copil și, în ultima vreme, devenise parcă mai abătut.

Dar nu era chip să fii trist în Dubai. Asta, niciodată! Chiar și el, ca guvernator, fusese luat cu asalt de bancheri, de prieteni de la clubul de golf, de portarul de la Zheng He’s, de propriul maseur.

Așadar, se obișnui să zâmbească mecanic, la fel cum își compunea cifrul de la casa de bani.

Saiyed se înălțase și părea foarte slab, însă o vigoare întunecată îi urca în priviri și tăia ca fulgerul. Erau foarte puțini cei care mai puteau să-l privească în ochi.

Într-o zi, în bazar, vânzătorul de griș pe care îl fulgerase de față cu bona îndrăznise să-i spună: „Ptiu! Ai ochi de strigoi! O să-mi meargă rău azi!”

Distrusă pe viață, Berthe nu-și mai găsea alinare: odorul ei drag, marea slăbiciune a inimii ei, era un mort viu ori un suflet din altă lume. Nu putea să mărturisească o asemenea grozăvie. Se îmbolnăvi și căzu la pat, fără ca Saiyed să catadicsească să-i bată la ușă.

Dimineața în care lăsaseră vântul să umfle perdelele dormitorului ei îi desluși pentru el începutul singurătății. De-acum nu trebuia să mai joace teatru ca tatăl lui: era singur și liber în labirintul metropolei, răzvrătit și stăpân ori străin și neînțeles de alții, era cum își dorea să fie.

Guvernatorul constată cu mândrie că Saiyed se descurca fără o nouă îngrijitoare. Sub acoperișul de pânză al abrei care traversa zi de zi apele Canalului, era cel mai mic călător. Îl vedea de sus când pornea către școală și îl mai vedea noaptea, deja adormit. O singură dată băiatul îi intră în birou și-i vorbi cu o voce necunoscută:

— Am nevoie de ajutor, spuse. Cred că piesa asta e prea valoroasă ca s-o duc eu singur cuiva...

REVIEW-URI