Deodata, inevitabilul. Norii de diamant - Leonida Neamt

 

... a fost odată un munte mare şi semeţ. Din depărtări, călătorul ostenit, gata să se prăbuşească în mijlocul şesului galben şi prăfos, observând muntele, cuprins de o nouă îmbărbătare, şuiera printre dinţi: „Iată muntele, muntele!!! Curaj!''

Şi se tara mai departe...

Muntele trăia o viaţă a lui, mândră şi solitară.

Mândru şi solitar şi cu fruntea mângâiată de aripile şoimilor, răcorit de umbra pădurilor eterne şi nimeni - nimeni - n-a bănuit vreodată că sub munte şi în munte îşi ascundea fiinţa un gheţar imens, alb şi viu, sculptat de milenii în roca sură şi portocalie, un gheţar de la începutul lumilor, ramificat şi haotic, cu mari goluri interioare prin care galopau ecouri venite din adâncuri, glasuri nemaiauzite de care se bucura numai el, gheţarul, cu stalagmite şi stalactite ce alcătuiau o arhitectură misterioasă şi primară.

Aşa trăia gheţarul. Şi aşa trăia muntele.

între gheţar şi munte, trăia şi Timpul.

Pe munte boncăluiau cerbi şi urlau haite cenuşii de lupi iar printre perdelele ploilor oblice săltau arcuit râşii către vreo pradă.

Se iviră şi oameni ce-şi puseseră în gând să cucerească muntele, şi prima echipă pieri, dispăru definitiv, încă inainte de a atinge buricul gigantului, dar deşertăciunea amorului propriu împinse alte şi alte...