Despre suflet şi înviere. Despre învăţătura creştină - Sf. Grigore de Nyssa

 

... poate fi moarte, întreabă ei, mai ruşinoasă decât cea de pe cruce? Aşadar, care este răspunsul nostru? Că naşterea face moartea necesară, căci Acela care s-a hotărât odată să participe la natura noastră, trebuia să treacă prin toate proprietăţile naturii.

 

Deci viaţa omenească, fiind cuprinsă între două margini, dacă trecând printr-una n-ar fi atins-o şi pe cealaltă, scopul ar fi rămas pe jumătate perfect, deoarece nu s-ar fi atins de cealaltă proprietate a naturii noastre. Cineva, pricepând, poate, cu limpezime taina, ar zice că, tocmai datorită faptului că s-a născut, ar fi mai rezonabil să nu fi murit. însă iată ce răspundem noi:

Dimpotrivă, pentru moarte trebuia să primească naşterea. Căci acela care trăieşte veşnic nu îmbracă naşterea corporală din cauza că are nevoie de viaţă, ci ca să ne recheme pe noi de la moarte la viaţă. Deci, fiindcă întoarcerea de la moarte a întregii noastre naturi era necesară, El s-a coborât la cadavrul nostru, s-a apropiat de moarte atâta încât să se atingă de mortalitate şi încât să dea naturii noastre, prin trupul său, începutul învierii, ca astfel prin virtutea Sa să învieze tot omul. Deci fiindcă trupul, care a primit Dumnezeirea, nu era de altă natură, ci din aluatul nostru, acest trup, care prin înviere s-a înălţat împreună cu Dumnezeirea, a înviat omenirea întreagă.

    S-a întâmplat adică ceea ce se întâmplă în trupul nostru: după cum funcţia unuia dintre simţurile noastre aduce simţirea la întregul sistem, [care este] unit cu [acea] parte, tot astfel învierea părţii trece la întregul neam omenesc prin continuitatea şi unirea naturii comunicându-se totodată de la parte la întreg.

 

Aşadar ce învăţătură necuviincioasă cuprinde taina noastră, dacă ne învaţă că Acela care este neclintit s-a aplecat la cel căzut nu pentru altceva, ci ca să învieze pe cel ce zăcea? Că taina crucii cuprinde un înţeles mai adânc, aceasta o cunosc cei pricepuţi în tălmăcirea înţelesurilor mai ascunse.

Iată ce a ajuns până la noi prin tradiţie: fiindcă toate care sunt proprii unei vieţi desăvârşite şi dumnezeieşti s-au săvârşit şi s-au arătat în Evanghelie şi, întrucât nu există nimic în care să nu se vadă o unire a naturii dumnezeieşti cu natura omenească — astfel încât modul în care s-a săvârşit pare mai mult omenesc şi totuşi înţelesul tainic vădeşte prezenţa Dumnezeirii - ar fi natural ca, şi în privinţa aceasta, să nu se vadă doar o faţă a lucrurilor, iar pe cealaltă să o lăsăm deoparte, ci să se observe [în faptul că a murit] ceea ce este omenesc, iar în felul în care a murit să fie cercetată partea dumnezeiască...

 

 

CUVÂNT-ÎNAINTE... 7

    DESPRE SUFLET ŞI ÎNVIERE

Nota introductivă... 15
DESPRE SUFLET ŞI ÎNVIERE... 17

    DESPRE ÎNVĂŢĂTURA CREŞTINĂ

Notă introductivă... 101
Prefaţă... 105
DESPRE ÎNVĂŢĂTURA CREŞTINĂ... 108

INDEX... 209