Eva - Simon Liberati

... Feerie mi se pare dintr-odată un cuvânt slab, prea des repetat - mai ales de mine. In această carte. Alegorie, aşa ar trebui spus.

 

Eva -nu mă voi plictisi niciodată de acest prenume -, Eva, care a fost o figură alegorică, care a suferit şi căreia i-a plăcut să se joace de-a păpuşile sub ochiul perversei vânzătoare de imagini ce i-a dat viaţă, a scăldat pentru mine lucrurile în lumina alegoriei.

 

Fiecare parte a devenit un simbol, un semn, aşa cum sunt pădurea, coroanele, florile sau scheletele din gravurile vechi. Eva s-a scăldat atât de tare şi de devreme în alegorie, încât aceasta s-a impregnat în ea.

 

Chiar înainte să aflu că există, să-i văd fotografia sau s-o întâlnesc din întâmplare pe culoarele roşii-aurii ale marelui sabat nocturn, Eva trăia o existenţă aparte, tabu, care o înrudeşte mai mult cu creaturile din romanele de altădată, cu imaginile din filmele vechi pe care mergeam să le văd la cinemateca din Chaillot, decât cu o fiinţă obişnuită.

* * *

 

Schimbările de dispoziţie nu se petrec dintr-odată: există salturi prealabile, un soi de antrenament. înainte de-a începe să scriu, pentru mine exista deja Eva, o geografie suprareală, lumea prin care păşeam se putea deschide în orice clipă spre cealaltă parte.

 

Când părăseam realitatea, cum mi s-a întâmplat de atâtea ori, ca să mă aventurez pe traseele ei, pe străduţele ei, să mă caţăr pe scările ei, eram singur şi starea de minunare nu izbutea să se stabilizeze.

 

Senzaţia de stranietate, ajunsă preţ de o clipă la cote extrem de inalte, se risipea când puneam mâna pe balustrada de piatră a unor scări sau când coboram ochii care îmi zăboviseră pe o fereastră cu lumina aprinsă sau pe o siluetă fugară.

 

Imaginaţia ostenea, energia electrică, arcul util inspiraţiei se uza, căci nu avea decât o sursă. Nu că n-aş fi făcut şi progrese. Repet: cu vârsta, capacitatea..