Femei la graniță. Ce ne spunem când nu ne citește nimeni - Alexandra Rusu, Maria Tănăsescu

Femei la graniță. Ce ne spunem când nu ne citește nimeni - Alexandra Rusu, Maria Tănăsescu

Alexandrita,

Trebuie să vorbim despre mâncare. Pentru mine, a fost unul dintre lucrurile pe care le făceam ca într‑un somn adânc. M‑am trezit foarte de curând la violența ei expresivă, la plăcerea lent eliberată, la bucuria ei imediată, condusă mai curând de copiii mei.

Despre ce vorbim când vorbim despre mâncare. Sigur că întâi despre bunici, dar m‑am oprit și m‑am întrebat de ce. De ce sărim direct la bunici, adică. La mine ține tot de starea de perpetuă somnolență în care s‑a derulat copilăria.

Tot ce făceam cu părinții avea un aer milităros, obligatoriu, poate lipsit de plăcere. Sau ocultând plăcerea, pentru că, dacă i‑am fi dat voie la masă, ne‑ar fi năpădit de peste tot ca o miere tragică.

În schimb, viața cu bunică‑mea avea alți timpi de coacere, ea avea darul perfect de a se mișca prin lume cu hotărâre, cu o convingere de nechestionat. Așa erau și mesele ei: rutine gustoase, un pelerinaj perfect orchestrat, la ore fixe, în jurul plitei de la sobă.

Amândouă bunicile mele, pentru că tot le pomenim, erau dumnezeițele meselor sărace. Ica și Maria. Ica avea un simț hipertrofiat pentru măsura tuturor lucrurilor.

Singurul loc unde ochii ei aprigi se închideau și îngăduiau erau excesele alcoolice ale bărbaților din familie. Pe toți i‑a urmărit cum se transformau în amintiri cu alcoolemie explozivă.

A dansat cu ei pe limba și în ritmul lor: valsuri mai lente sau cha‑cha‑chauri grăbite. Ica gătește, de când o știu, neclintit. Nicio modă nu a ajuns‑o și a ales mereu drumurile întortocheate către un anumit gust.

Cred că ne putem imagina ce a tocat ea pe tocătoarele ei vechi de văduvă foarte tânără și cu plămânii mărunțiți de tuberculoză. Mie mi‑a lăsat plăcerea rutinei. Ce secret bine păstrat!

REVIEW-URI