Ganduri catre sine insusi/Ta eis heauton

Ganduri catre sine insusi/Ta eis heauton - Marcus Aurelius „În curând, tu vei fi cenuşă sau un schelet, şi un nume sau nici măcar un nume; şi numele: un zgomot şi un ecou. Lucrurile cele mai apreciate în viaţă sunt goale, putrede, mărunte, căţeluşi care se muşcă între ei, copilaşi care se ceartă, care acum râd şi după puţin timp izbucnesc în plâns.“ (Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, V, 33) „Doar cu Nero, Roma ar fi intolerabilă: cu Marcus Aurelius, ea devine ceva demn de respect. Prin oameni ca bunul nostru Marc, faptul de a fi roman (civis Romanus sum!) a devenit unul dintre numele date, în istorie, demnităţii umane.“ (H.-R. PATAPIEVICI) „Cu mult mai aproape mi-e un Marc Aureliu. Nici o ezitare, în ce mă priveşte, între lirismul freneziei şi proza acceptării: găsesc mai multă mângâiere şi chiar mai multă speranţă în preajma unui împărat istovit decât în preajma unui profet scânteietor.“ (Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut) „Publicarea unei noi traduceri în limba română a operei lui Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, îşi găseşte justificarea prin faptul că volumul de faţă reprezintă prima ediţie bilingvă greco-română a cugetărilor împăratului-filozof, însoţită de un amplu studiu introductiv, note realizate după toate standardele ştiinţifice, indici şi o bibliografie substanţială. Utilizând disponibilitatea limbii române contemporane, am încercat să redăm toate nuanţele stilistice ale textului lui Marcus Aurelius şi, de asemenea, să traducem cât mai exact principalii termeni «tehnici» ai filozofiei Porticului, propunând astfel o nouă bază lexicală pentru traducerea celorlalte texte de inspiraţie stoică.“ (Cristian BEJAN) Fragment din carte: …in funcţie de spaţiul cultural, cel care îşi asuma rolul de maestru în călăuzirea celui neiniţiat putea să apară sub diferite forme. In spaţiul grecesc, pentru că şcoala implica o existenţă comunitară a indivizilor, directorul de conştiinţă apare sub forma filozofului. La stoici, spre deosebire de alte şcoli, se pare că practica direcţiei de conştiinţă se desfăşura mai puţin în cadrul unui grup închis în el însuşi care ducea o existenţă comunitară, cât mai ales în cadrul unor reuniuni frecvente şi, uneori, cu reguli destul de stricte. În acest sens, multe dintre textele lui Epictet ne oferă informaţii privind atmosfera şi felul în care se petreceau lucrurile în şcoala acestuia de la Nicopolis. În schimb, în spaţiul roman călăuzirea celui care trebuia iniţiat în practica sinelui se făcea de către un consilier privat. Acest consilier privat putea să fie profesor, medic sau filozof, dar activitatea lui nu mai avea legătură cu şcoala, ci devenea o activitate strict privată. Grija faţă de celălalt se înscrie în relaţiile tipic romane ale clientelei, adică într-un fel de dependenţă semicontractuală care implica un schimb de servicii între doi indivizi cu un statut social întotdeauna inegal. Călăuzirea individuală nu se putea face fără ca între cei doi parteneri, maestrul şi discipolul, să existe un raport afectiv intens, o relaţie de patronat, de rudenie sau de prietenie. Dacă, în cazul filozofului din spaţiul grecesc, prelegerile acestuia erau audiate în cadrul şcolii, solicitându-i-se diverse sfaturi, la romani consilierul privat era chemat de către capul unei familii aristocratice în propria casă. Roma republicană şi cea imperială oferă foarte multe exemple ale acestei situaţii. Această practică a sinelui a devenit, în lumea romană, în secolele I-II p. Chr., o practică socială care nu mai era legată de instituţia şcolii. Solicitarea de către cel neiniţiat a unei autorităţi care să-l sfătuiască şi să-l îndrume în practica de sine a reprezentat o tendinţă foarte răspândită atât în afara şcolii filozofice propriu-zise, cât şi în afara profesiunii filozofice ca atare. Grija faţă de celălalt se transformă într-un fel aparte de relaţie între indivizi, într-un soi de control pe care celălalt sau ceilalţi îl exercită asupra celui neiniţiat, pentru ca acesta să instaureze, să formeze şi să dezvolte un raport cu sine însuşi. Practica de sine se conectează acum la practica socială; cu alte cuvinte, constituirea unui raport între sine însuşi şi sine este cu directă legătură acum, într-un mod cât se poate de clar, cu relaţiile dintre sine însuşi şi altul. În primul capitol al lucrării sale, Marcus Aurelius aminteşte toate acele persoane de la care a învăţat ceva şi care i-au servit, într-o oarecare măsură, drept modele în viaţă. Printre acestea se numără şi Fronto, profesorul lui Marcus Aurelius, dar nu un profesor de filozofie, ci unul de retorică: "De la Fronto faptul de a cunoaşte ce fel de lucruri sunt invidia, viclenia şi ipocrizia care susţin puterea tiranică; şi că, în general, cei numiţi de noi patricieni sunt, în mod sigur, lipsiţi de suflet." Marcus Aurelius ni-l prezintă pe Fronto drept o persoană plină de francheţe, spre deosebire de mulţi dintre patricienii romani, caracterizaţi de împăratul-filozof ca ipocriţi, linguşitori şi vicleni. ………………………… CUPRINS: Filozofia ca preocupare de sine în opera lui Marcus Aurelius Nota traducătorului Repere cronologice Cartea I Cartea a II-a Cartea a III-a Cartea a IV-a Cartea a V-a Cartea a VI-a Cartea a VII-a Cartea a VIII-a Cartea a IX-a Cartea a X-a Cartea a XI-a Cartea a XII-a Note Bibliografie Index al pasajelor citate Index de nume şi locuri Index de termeni greceşti Autor: Marcus Aurelius