Geniu pustiu. Sărmanul Dionis și alte titluri în proză - Mihai Eminescu

 

 

În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, în vre- mea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca meazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoților ura şi vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe, împărat ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevi- novat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe a ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi.

 

Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lese moş- tenirea urei lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împă- räteasa tânără pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat, trist mergea în război cu inima neîmblânzită, şi împărăteasa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei.

 

Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi - şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau imprejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie.

Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de peatră a unei bolte in zid, in care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a maicei durerilor. Induplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheată, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu...