Iluziile literaturii romane

... si, tot aşa cum s-a întâmplat cu poeţii laici din primele decenii ale aceluiaşi secol, care au recurs, spre a-şi putea proba identitatea, la modelele la îndemână (greceşti şi clasice, la început, franţuzeşti, clasice şi romantice, mai apoi), şi autorii de romane au apelat la ceea ce li se părea a fi, atunci, modelele epocii (Fr. Soulie, Eugene Sue, Al. Dumas, Paul Feval, Ponson du Terrail, Emile Gaboriau şi alţi autori de romane-foileton de după 1840). Nu marile modele de proză, ci modelele în vogă şi mai ales îmbietoare şi lesne de folosit.

 

Şi ce putea fi adoptat mai repede, mai cu spor şi chiar cu o anume plăcere însoţitoare decât modul schematic de concepere a lumii, decât subiectele pregnante, cu schimbări brutale de destine şi care nu te obligă la nuanţe şi nu pretind verosimilitate. Era vorba de cheile seducţiei, de atuurile - de atunci şi de mai târziu — ale romanului de succes imediat. In vremea lui Alexandru Pelimon, C. Boerescu, Pantazi Ghica, C. D. Aricescu, M. Bujoreanu, G. Baronzi (precum, de ce nu, şi a lui D. Bolintineanu, M. Kogălniceanu şi N. Filimon), se întâmpla ca asemenea trăsături ce ţin de strategia ademenirii cititorului să coincidă cu cele ale formulei romantice.

 

De altfel, formulele narative romantice şi înseşi clişeele curentului par cum nu se poate mai potrivite psihologiei populare, corespund aşteptărilor plebei de-a pururi însetate de misterios şi de senzaţional, amatoare de decupaje proeminente şi de desene în apă tare, iubitoare de redutabile personaje demonice cu trecut neguros, de schimbări continue de decor, de intrigi fierbinţi şi rezolvări „de suflet”, de conflicte împinse cu grăbire spre un catharsis facil. în altă scenografie şi cu alte decoruri, romanul „de tarabă” de astăzi (variantă de tranziţie a speciei romanului popular) şi nu mai puţin serialul şi filmul de succes, fie el desen animat, poartă tot stigmatele seducătoare ale romantismului.

 

Nu vrem să spunem altceva decât că avem argumente pentru a nu mai dispreţui aceste produse ale fanteziei. Romanele populare din secolul al XIX-lea - şi nu numai - sunt continuatoarele secularelor noastre „cărţi populare” şi, din această pricină, ele nu au statut de „corp străin”. Sau, de l-au avut la început, şi l-au pierdut imediat. Numărându-se printre puţinele dovezi ale existenţei, „la noi”, a unui romantism fictional, ele probează, în acelaşi timp, capacitatea de creaţie, dar şi de sincronizare a literaţilor noştri. Aceste romane, deşi sincrone, datorită superficialităţii, nesiguranţei, nevolniciei lor formale, se dovedesc a fi şi surprinzător de adecvate epocii care le-a ivit. O ilustrează şi o personifică.

Cu astfel de scrieri (poliţiste, de aventuri, fantastice, de mistere), istoricii literari ar trebui să fie amabili şi circumspecţi. Din masa lor aparent informă te aştepţi ca oricând să răsară ceva ce te poate pune pe gânduri...