Intunericul lunii - Fiona Valpy

Intunericul lunii - Fiona Valpy

... iar aceasta este camera dumneavoastră”, spune Kendra, făcând un pas înapoi în timp ce deschide ușa, lăsându-mă să intru prima. Când mă întorc să îi mulțumesc, sunt din nou lovită de cât de mult seamănă cu bunica ei și, pentru o clipă, mintea îmi joacă unul dintre acele feste ale ei, făcându-mă să cred că m-am întors în dormitorul de la școală, cu mai bine de șapte decenii în urmă, și că ea este Ella, cea mai bună prietenă a mea.

Privesc în jur, așteptând să văd paturile de fier împinse lângă pereți și pe Beatrice, a treia din micul nostru trio, stând pe unul dintre ele și pieptănându-și părul de culoarea cuprului. „Cei trei muschetari”, așa ne spuneau. Ella era cea frumoasă. Bea era cea artistică. Iar eu eram cea isteață. Dar aceasta nu este școala, iar ele nu mai sunt. Eu sunt ultima dintre noi rămasă.

Îmi scutur ușor capul, încercând să mă limpezesc și să mă readuc în prezent. Camera este luminoasă, plină de soarele Franței, iar singurul pat este unul dublu, acoperit cu o cuvertură drăguță din toile de Jouy. Este o comodă pictată, cu un ulcior cu flori de câmp așezat deasupra, și un stativ de lemn pe care atârnă două prosoape albe împăturite cu grijă.

Este exact așa cum mi-am imaginat-o întotdeauna din descrierile Ellei, după acea primă vară amețitor de frumoasă pe care a petrecut-o aici, cu atât de mult timp în urmă. Vara în care am terminat școala, iar viețile noastre au pornit în direcții atât de diferite… Mă întreb dacă și Kendra simte spiritul Ellei aici, la fel ca mine. Știe foarte bine cât de mult a însemnat această casă, aflată pe o insulă din largul coastei de vest a Franței, pentru bunica ei.”

REVIEW-URI