KGB – DGSE. Doi spioni față în față - Martin Leprince

KGB – DGSE. Doi spioni față în față - Martin Leprince

 

Tehnicile

Ce mijloace tehnice utilizați atunci când erați ofițeri de caz?
F. W.: Înainte de toate, să înlăturăm o prejudecată: ofițerii de caz folosesc puține mijloace tehnice! Astfel de materiale existau, DGSE avea chiar și un serviciu specializat în acest domeniu, dar era vorba mai ales de acte false, mecanisme de deschidere a încuietorilor sau procedee de camuflare a informațiilor scrise. Spre exemplu, aveam capacitatea de a miniaturiza documente astfel încât să încapă într-un punct minuscul dintr-un articol de ziar, pentru a putea fi transmise fără a fi interceptate.

Când eram în Etiopia, dispuneam și de un sistem integrat în mașina mea, care-mi permitea să fotografiez o persoană pe care o filam sau drumul pe care-l urmam. Cinstit vorbind, pe teren aveam puține ocazii de a folosi toate tehnicile învățate în timpul instruirii. Cele pe care le practicam cel mai des erau legate de filaj. Când mergeam pe stradă, trebuia să aștept un timp în fața unei vitrine sau să-mi leg șireturile, pentru a verifica dacă cineva se oprea în același timp.

Dacă așa stăteau lucrurile, trebuia să ne pierdem „umbra” pe drum, folosind tehnici de „contra-filaj”. De exemplu, puteam intra într-o clădire pe o ușă și ieși pe alta. Era o tehnică sigură, fiindcă cel care te urmărește nu se presupune că ar cunoaște numărul de ieșiri ale unei clădiri. Un alt subterfugiu era schimbarea rapidă a înfățișării – ceea ce presupunea să ai asupra ta un impermeabil, o haină cu față dublă sau o perucă. Am folosit deseori o mustață falsă, de care mă debarasam imediat ce ieșeam pentru scurt timp din raza vizuală a unui urmăritor potențial.

De asemenea, puteam să intru într-o conversație cu un trecător, pentru a da impresia că eram împreună. Cum urmăritorii vizau în general o persoană singură, devenind un duo puteai crea confuzie în momentul predării ștafetei. În sens invers, și noi puteam face filaj, fie singuri, mergând pe jos, fie cu mașina, împreună cu alte vehicule.

S. J.: La noi, termenul „contra-filaj” avea altă însemnătate: desemna un alt membru al KGB care supraveghea discret un ofițer de caz în timpul misiunii, pentru a se asigura că acesta nu era urmărit de agenți ai altor servicii. La acea vreme, nu foloseam legături radio în astfel de cazuri, deoarece nu existau aparate de emisie-recepție suficient de mici. Aveam doar niște pagere, care ne permiteau să comunicăm printr-un cod bazat pe numărul de vibrații.

Tehnica menționată de François, cu legatul șireturilor, era foarte vulnerabilă, pentru că dacă cel care te urmărea observa că te-ai oprit de mai multe ori, își dădea seama imediat că a fost reperat. Pentru a scăpa de un urmăritor, existau metode mai sofisticate. În primul rând, trebuia să te comporți cât mai natural, fără să lași impresia că te interesează dacă ești urmărit. În paralel, ne luam măsuri de precauție mai potrivite, cum ar fi utilizarea vagonului de metrou cel mai îndepărtat de singura ieșire din stație.

De ce? Pentru că, atunci când cobori ultimul pe peron, toți ceilalți pasageri aflați în fața ta se vor îndrepta spre ieșire. Dacă unul dintre ei are misiunea de a te urmări, îl vei remarca imediat, fără să fie nevoie să te întorci atunci când se oprește. Vei avea suficient timp să-l identifici, fără să faci niciun gest suspect.

În privința tehnicilor menționate de François pentru a scăpa de un filaj, aș adăuga câteva nuanțe. La KGB, în momentul în care descopeream că eram filați, anulam imediat operațiunea în curs, cum ar fi o întâlnire cu un agent. De ce? Dacă încercam să scăpăm de filaj intrând într-o clădire cu mai multe ieșiri, arătam adversarului că știam că suntem urmăriți – o confirmare indirectă a faptului că suntem spioni, ceea ce justifica intensificarea supravegherii.

În loc să fim urmăriți de o echipă mică, de două sau trei persoane, ne-am fi trezit cu zece ori mai mulți oameni pe urmele noastre, dotați cu vehicule și echipamente avansate de supraveghere. Cel mai bine era să-i facem să creadă că nu eram conștienți de prezența lor. În cazul unei operațiuni importante, imposibil de anulat, trebuia creată o situație care să pară o greșeală de monitorizare, nu un efort de eschivare. Acesta era un principiu fundamental la noi: nu provoca niciodată serviciul advers – era mai bine să-l păcălești!

F. W.: În cea mai mare parte, sunt de acord cu Serghei. Tocmai de aceea evitam pe cât posibil contactul direct dintre ofițerul de caz și agent. Pentru transmiterea mesajelor foloseam două metode: cutiile de scrisori moarte și cutiile de scrisori vii.

O cutie de scrisori moartă reprezenta o fisură într-un zid sau o groapă într-un câmp, în care puteau fi plasate discret documente sau instrucțiuni, care urmau să fie recuperate ulterior. O cutie de scrisori vie era o persoană care transmitea informații între ofițerul de caz și agentul său. Utilizarea unui intermediar permitea astfel întreruperea oricărei legături directe între cei doi, pentru a împiedica serviciile de contraspionaj să descopere natura relației lor...

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs

scrie un review