Lady Sings the Blues. Autobiografia unei legende a muzicii secolului XX - Billie Holiday

 

... când era supărată, mă bătea ceva de groază. Nu cu o curea sau cu palma la fund, ci cu pumnii sau cu biciul.

Pur şi simplu, nu mă înţelegea. Când făceau câte ceva rău, alţi copii minţeau şi scăpau de pedeapsă. Dar, dacă eu greşeam cu ceva, o recunoşteam imediat. Şi atunci ea făcea o criză de nervi, îmi zicea că sunt o păcătoasă, că nu-i nimic de capul meu şi că o să se aleagă praful de mine.

 

Dar uite că n-a ajuns să mă pârască la mama că aş fi rămas gravidă şi că aş fi făcut de ruşine familia asta blestemată, aşa cum făcuse ea. Odată m-a auzit zicând „drăcia dracului şi i s-a părut că-i un păcat atât de mare, că a aruncat înspre mine o oală întreagă cu apă clocotită şi scro-beală, dar nu m-a nimerit pentru că m-am ferit la timp.

Mie mereu îmi căuta nod în papură, dar de Henry nu se lua niciodată. Că era băiatul ei şi nu putea să-i facă nimic rău. Când m-am săturat să tot fiu bătută pentru că el uda patul noaptea, am convins-o pe Elsie că ar fi mai bine să dormim amândouă pe jos, I s-a făcut frică, pentru că era frig şi se gândea că o să îngheţăm.

-    Bine, i-am zis, poate că o să îngheţăm. Dar mâine-dimineaţă patul tot ud de pipi o să fie, numai că noi n-o să fim în el.

Patul a fost ud fără ca noi să fi dormit acolo, aşa că atunci verişoara Ida m-a bătut pentru că fusesem obraznică cu ea.

-    Henry e bolnăvior, mi-a zis ea.

Nu puteai să-i spui niciodată nimic despre Henry, să-i povesteşti ce urât se purta el cu noi. Ba mai mult, atunci când dormeam, încerca să facă „hopa-hopa“, cum îi ziceam noi, copiii. Câteodată eram atât de obosite din cauză că ne...