Maine e o noua zi - Lori Nelson Spielman

 

... mă ascund mai adânc sub aşternuturi răsfaţându-mă cu încă un moment de linişte, înainte să mă întorc la parter. Doar încă un minut...
O bătaie puternică mă scoate din starea de somnolenţă. Mă ridic în capul oaselor. Durează o secundă până să îmi dau seama unde sunt... la naiba, prânzul! Sar din pat, împiedicându-mă de sticla de şampanie în timp ce mă împleticesc spre uşă.
-    Au! Oh, la naiba!
-    Te simţi bine, Brett? mă întreabă Catherine, cumnata mea, din uşa deschisă. înainte să îi pot răspunde, ea geme şi se grăbeşte să intre în cameră. îngenunchează în faţa covorului ud şi ridică sticla. Dumnezeule! Ai vărsat o sticlă de Clos du Mesnil din 1995?
-    Am băut o bună parte din ea, mai întâi.
Mă trântesc lângă ea şi şterg covorul oriental cu poalele rochiei mele.
-    Dumnezeule mare, Brett, această sticlă costă peste şapte sute de dolari!
-    Îhî. Mă ridic cu greu în picioare şi mă uit chiorâş la ceas, dar numerele sunt complet în ceaţă. Cât e ora?
Ea îşi îndreaptă rochia neagră de in.
-    E aproape două. Se serveşte prânzul.
îmi dă o buclă rebelă după ureche. Deşi sunt mai înaltă decât ea cu peste zece centimetri, tot reuşeşte să mă facă să mă simt de parcă aş fi o bebeluşă neîngrijită. Aproape că mă aştept să-şi lingă degetele şi să-mi aranjeze vârtejul.
-Arăţi de-a dreptul lividă, Brett, zice ea, aranjându-mi colierul de perle. Mama ta ar fi prima care ţi-ar spune că, în ciuda doliului, trebuie să ai grijă de tine.
Dar nu este adevărat. Mama mi-ar spune că sunt frumoasă, chiar dacă machiajul meu a fost spălat de lacrimi. Ea ar insista că umiditatea a făcut ca buclele părului meu lung şi roşcat să arate şi mai bine, şi nu că a creat un cuib încâlcit de şobolani, şi că ochii mei umflaţi, înroşiţi sunt încă ochii căprui, expresivi ai unui poet.
Simt lacrimile ameninţând să mă podidească şi mă întorc cu spatele. Cine o să-mi mai ridice moralul acum, că mama nu mai e?