Până când râul cel mare ne va despărți - Elizabeth Gilbert

Până când râul cel mare ne va despărți - Elizabeth Gilbert

... in dimineața zilei în care am împlinit cincizeci și patru de ani, m-am trezit în zori și mi-am dat seama imediat că partenera mea, Rayya, se afla în dormitor cu mine.

Mare mirare că reușise așa ceva, mai ales că era moartă de mai bine de cinci ani.

Și totuși, iat-o lângă mine, Rayya, un torent de energie care te lua pe sus și pe care-l simțeam, val după val, cum răscolea totul prin micul meu apartament newyorkez, așa cum numai ea o putea face.

Nu m-am panicat și nici nu mi-a fost frică (aș recunoaște-o dintr-o mie, aș iubi-o oricum), dar eram surprinsă, pentru că trecuse ceva vreme de la ultima ei apariție. Și, Doamne, cât îi mai duceam dorul! Își făcuse un obicei din a mă vizita astfel în lunile care au urmat morții ei.

Pe vremea aceea, o simțeam atât de aproape, o regăseam, negreșit, de fiecare dată, și era atât de amuzantă, de iubitoare și de capricioasă, încât ajunsesem să declar, mai în glumă, mai în serios, că Rayya era mai plină de viață pe lumea cealaltă decât erau majoritatea celor rămași pe aici.

Nu avusesem vedenii în momentele acelea îndepărtate. Nu era ca și cum mi s-ar fi năzărit că văd vreun spectru luând forma unei mirese victoriene. Însă eram convinsă că o simt lângă mine și îi puteam auzi limpede vocea, care vorbea cu mine în spațiul conștiinței mele.

Atunci, în preajma morții ei, comunicaserăm într-un fel incredibil. Era ca și cum ar fi pus la punct un sistem de transmisie supranatural, uimitor de eficient, un soi de telefon ca acelea pe care le fac copiii cu pahare de plastic, prin care putea să stea de vorbă cu mine, trimițându-și mesajul printr-un fir foarte, foarte lung, care străbătea...

REVIEW-URI