Rafuiala - Yrsa Sigurdardottir

 

... cladirea şcolii arunca o umbră rece peste terenul de joaca pustiu. Soarele strălucea cu putere in spatele ei. Puţinii trecători care ajungeau în dreptul umbrei aruncate de clădire îşi strângeau hainele în jurul trupului şi grăbeau pasul pânâ cand ajungeau din nou în bătaia caldă a soarelui.

 

Totul era nemişcat în afară, în schimb, pe terenurile şcolii, un vânt îngheţat sufla cu putere, trezind la viaţă leagănele atârnate într-un colţ al terenului de joacă.

 

Acestea se mişcau înainte şi înapoi, ca şi cum în ele stăteau nişte copii invizibili. Copii plictisiţi, precum Vaka. Insă frigul era parcă mai râu decât plictiseala.

 

Ii înţepa obrajii şi-o făcea să se simtă ea şi cum ar fi avut înfipte ace în degetele de la picioare. Ingheţase cu totul. Treptele reci amplificau senzaţia de frig, căci geaca cea nouă eu care era îmbrăcată nu era suficient de lungă ca s-o acopere şi mai jos de talie.

 

Acum îşi dorea să-şi fi ascultat mama şl s-o fi ales pe cea mai lungă, însă aceea era bleumarin şi nu se asorta cu ce purta pe dedesubt; cea de pe ca, până la mijloc, era roşie.

 

Vaka îşi mută ghiozdanul prins la spate şi se întrebă dată n-ar fi mai bine să se aşeze în bătaia soarelui. Acolo cel puţin îi va fi cald, căt va mai avea de aşteptat — deşi va fi tot singură, fireşte, şi plictisită, căci tot nu va avea la ce să privească.

 

Insă umbra proiectată de şcoală era atât de întinsă, încât, dată af ieşi în afara ei, ar fi posibil ca tatăl ei să treacă iar pe-acolo şi să n-o observe. Nu, mai bine să rămână în frig, decât să rişte aşa ceva...