Razboiul nostru in note zilnice. Volumul 2 - Nicolae Iorga

 

Din carte:

 

... noi nu căutăm de lucru - câţi ne căutăm măcar de lucru, căci atâţia nu fac altceva decât să-şi caute de huzur, de ticălosul huzur leneş care a răpit apărării naţionale atâtea din mijloacele sale.

 

De altfel, în calea muncii celei mai devotate împrejurările pun atâtea piedici, încât mulţi se descurajează şi, deci, huzuresc şi ei! Cumplit chin este, se zice, munca silnică, dar nu cunosc pe lume un chin mai cumplit pentru cine s-a simţit şi el om odată decât odihna silnică...

Cu lucru ori fără lucru, pe acasă ori pe la adăpost, zi de zi aşteptăm ceasul comunicatului, care hotărăşte pentru orice om cu simţire dispoziţia unei zile întregi. II străbatem întâi iute, cu bătaie de inimă; îl desluşim apoi, migălos, în toate amănuntele lui.

 

Sunt sigur că mulţi ajungem a-l şti pe de rost.

Şi atâţia nu ne mulţumim uşor. E drept că în cutare loc „ne menţinem”, că în altul „inamicul a fost respins”, că în al treilea, a fost „respins sângeros”. Dar iată că sunt locuri unde totuşi el a pătruns pe pământul nostru, pe care ni-1 închipuim prea uşor apărat aşa cum sforile întinse la Zece Mese apără marginea trotuarului de îmbulzeli. De ce a pătruns? De ce comunicatul spune că „am fost siliţi a ne retrage, fie şi numai „puţin”?

Vedem locurile, dar uităm ceva: oamenii.

In acele trecători care trebuie apărate - deocamdată de noi singuri - sunt tovarăşii noştri de neam, colegii şi prietenii noştri de ieri, sunt rudele, fraţii, fiii noştri. Cerul care ne trimite nouă soare cald ziua şi seara, frumuseţea lunii albe, plouă asupra lor bombe; aerul e plin de zumzetul gloanţelor; toate mijloacele nimicirii celei mai savante sunt adunate contra lor, şi mii de duşmani împing necontenit pe frontul în apărarea căruia ai noştri îşi înzecesc puterile. Succesul mărunt care ne ajunge pentru o clipă de mulţumire ei l-au frământat în praf şi l-au scăldat în sânge: retragerea care ne supără, pe care nu voim s-o iertăm, au facut-o ei după ceasuri întregi de zvârcoliri disperate...