Remedii disperate. Psihiatria și misterele bolilor mintale - Andrew Scull

Remedii disperate. Psihiatria și misterele bolilor mintale - Andrew Scull

... un psihiatru american, care trecuse prin ororile războiului de tranșee, a scris răscolitor despre ceea ce a văzut:
„Pârâiele erau îndiguite de cadavre, iar râurile se înroșiseră de sângele răniților... Imaginile groaznice ale războiului erau imagini ale morții en masse – moartea bărbaților, femeilor și copiilor, moartea copacilor și a arbuștilor, chiar și a ierbii, moartea speranței și pretutindeni disperarea morții.”

Emoțiile păreau să se transforme în simptome fizice: coșmarurile îi bântuiau pe cei traumatizați și îi făceau să-și retrăiască suferința.
Avea să mai treacă încă multe decenii până să se vorbească despre tulburarea de stres posttraumatic, dar catastrofele războiului păreau să fie inextricabil legate de fuga în boală.

Între timp, intelectualii se arătau tot mai fascinați de ideile lui Freud.
Chiar și înaintea Marelui Război, cei care frecventau salonul din Greenwich Village al lui Mabel Dodge, bogata moștenitoare a unei averi bancare, nu ratat ocazia de a discuta despre sex și psihanaliză.

Lincoln Steffens, cel mai de seamă ziarist de investigație al epocii, își amintea o situație în care discuția era condusă de Walter Lippmann, aflat atunci la începutul distinsei sale cariere:
„Nu erau conversații mai calde, mai calme, mai profunde la Mabel Dodge decât cele despre Freud și implicațiile sale.”

Aici se contura o doctrină care promitea emanciparea de puritanismul și provincialismul american.
Mabel Dodge era ea însăși un exemplu viu al eliberării pe care aceste idei o anunțau — pe atunci se angaja în a treia dintr-o serie de căsătorii, împodobite cu aventuri cu amanți de ambele sexe.
Banii și farmecul ei, precum și disponibilitatea de a-și asuma rolul de mecena, au atras la seratele sale oameni ca John Reed, Margaret Sanger, Emma Goldman și Max Eastman, care puteau discuta despre artă, revoluție și psihanaliză, convinși că ei reprezentau noua avangardă cosmopolită.

Și nu greșeau.
Până în anii 1920 și 1930, printre criticii culturali, romancieri și artiștii vizuali — chiar și în noua lume comercială de la Hollywood — versiuni simplificate ale ideilor și speculațiilor psihanalitice ajunseseră să se bucure de o influență remarcabilă.
Gândirea lui Freud fusese popularizată și răspândită pe scară largă în rândul clasei de mijloc educate.
Aceste idei noi despre psihologia umană deveniseră aproape omniprezente, apărând în paginile ziarului The New York Times sau ale celei mai citite reviste a epocii, The Saturday Evening Post, ca revelații concrete, incontestabile, pe care cititorii erau presupus familiarizați.

Mabel Dodge însăși devenise, în 1916, editorialistă pentru ziarele conglomeratului Hearst, iar după război, din cercul ei de cunoștințe făceau parte Gertrude Stein și Pablo Picasso, D. H. Lawrence și Willa Cather, Georgia O’Keeffe și Aldous Huxley, printre mulți alții.

Cuprins:

Prefață – 9

Partea I – Epoca azilurilor

Capitolul 1 – Mausoleele nebuniei – 19
Capitolul 2 – Dispensarea de cei degenerați – 30
Capitolul 3 – Psihobiologia – 55
Capitolul 4 – Freud vizitează America – 70
Capitolul 5 – Microbul nebuniei – 90
Capitolul 6 – Corp și minte – 105
Capitolul 7 – Șocarea creierului – 123
Capitolul 8 – Cariera sinuoasă a terapiei electroconvulsive – 131
Capitolul 9 – Operațiile pe creier – 149
Capitolul 10 – Vânzarea psihochirurgiei – 166
Capitolul 11 – Sfârșitul poveștii – 184

Partea a II-a – Minți tulburate

Capitolul 12 – Crearea unei noi psihiatrii – 203
Capitolul 13 – Terapia prin vorbire – 215
Capitolul 14 – Războiul – 230

......... 

REVIEW-URI