Rochiile pierdute ale Italiei - M. A. Mclaughlin

Rochiile pierdute ale Italiei - M. A. Mclaughlin

... văzând că nu schițează niciun gest, m‑am repezit în față și, dintr‑odată, am simțit o lamă subțire și ascuțită cum mă înjunghie. Un stilet. Am icnit de la durerea arzătoare și am apăsat cu mâna pe rană. Când am privit în jos, degetele erau acoperite de sânge.

Dio mio.

Am căzut în genunchi. Piatra mi‑a scăpat din mână și s‑a rostogolit pe pavaj, prea departe ca să o mai pot ajunge.

— Îmi pare rău, a spus, dar nu mi‑ai dat de ales. Sincer, aș fi vrut să nu se ajungă aici.

Atacatorul meu a ridicat bijuteria, și‑a tras din nou gluga pe cap și a început să se îndepărteze, nu înainte de a arunca trandafirul în șanțul plin de apă de lângă mine. Acesta a plutit o clipă, cu petalele întinse precum aripile unui înger.

Dar eu mă întâlnisem cu diavolul.

— După toate prin câte am trecut împreună, te implor… trimite pe cineva să mă ajute. Per carità!

— E prea târziu, a spus.

Apoi am rămas din nou singur.

Am gemut, în agonie. Ochii mi s‑au umplut de lacrimi în timp ce îmi încleștam mâinile pe rană, încercând zadarnic să opresc sângerarea. M‑am luptat să mă ridic, dar picioarele au început să‑mi tremure de parcă ar fi fost biciuite de un vânt puternic și m‑am prăbușit pe pavaj. Nu puteam muri așa. Nu după tot ce îndurasem.

— Aiutami! Aiutami! am strigat, sperând să mă audă cineva, sprijinindu‑mă într‑un cot.

Am auzit o fereastră deschizându‑se și închizându‑se la loc. Dar nimeni nu mi‑a venit în ajutor. Le era prea teamă...

REVIEW-URI