România sub comunism. Paradox și degenerare - Dennis Deletant

România sub comunism. Paradox și degenerare - Dennis Deletant

... România în care a funcționat Partidul Comunist era radical diferită de România în care apăruse socialismul. Ca urmare a participării la Primul Război Mondial, țara a dobândit o suprafață mai mult decât dublă și o populație care a crescut de la 7, 5 milioane de locuitori la peste 17 milioane.

România Mare includea regiuni guvernate anterior de Rusia, Ungaria și Bulgaria, fapt care a făcut ca țara să aibă doi vecini care nu doreau să accepte pierderile teritoriale și care au insistat asupra revizuirii tratatelor internaționale ce le consfințeau; iar un al treilea vecin, Uniunea Sovietică, refuza să recunoască pierderea Basarabiei.

Prin noile adaosuri teritoriale, România a dobândit minorități care ajunseseră să reprezinte 29% din totalul populației, iar politicile centralizatoare ale guvernelor din anii 1920 au făcut prea puțin, sau chiar nimic, pentru a le concilia cu noul statut. Înainte și după război existau comunități evreiești, concentrate în mare parte în Moldova, iar sosirea lor — adesea în bejenie — din Rusia și Ucraina îi făcea, în ochii țăranilor, să fie percepuți drept „ruși". Imigranții sefarzi din sud, stabiliți în special în Valahia, nu s-au confruntat cu același tip de reticență și au reușit să se integreze mai ușor, mai ales în domeniul finanțelor și al industriei.

Dezvoltarea industrială era limitată la o axă est–vest, de la Timișoara la Brașov, în Transilvania, și la o axă nord–sud, de la Sighișoara, în Transilvania, la Ploiești și București, în Valahia. Aceasta însemna că țara rămânea predominant agricolă, cu mari discrepanțe între orașe și mediul rural. Potrivit recensământului din 1930, 80% din populația de 18 milioane trăia în sate prost conectate prin transport și comunicații, în timp ce, conform unei surse, doar 819. 422 de persoane lucrau în industrie.

Puține sate dispuneau de apă curentă sau electricitate, serviciile de sănătate erau primitive — mai ales în regiunile mai puțin dezvoltate ale Moldovei și Basarabiei — iar în aceste condiții nu este surprinzător că mortalitatea infantilă se număra printre cele mai ridicate din Europa de Est.

Aceste probleme aveau o complexitate care ar fi împovărat chiar și cel mai vizionar guvern ori cele mai competente cadre administrative. În perioada interbelică, România nu a avut nici una, nici cealaltă.

CUPRINS:

Introducere

1. Anii timpurii ai Partidului Comunist Român (1921–1944)
2. Lovitura de stat din 23 august 1944 și ascensiunea la putere a Partidului Comunist Român
3. Aplicarea planului totalitar
4. Securitatea ca instrument de constrângere
5. Calea către dominație a lui Gheorghiu-Dej
6. Consolidarea puterii lui Gheorghiu-Dej
7. Gulagul românesc
8. Rezistența armată
9. Afirmarea autonomiei (1956–1965)
10. Ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu
11. Dezvoltarea autonomiei de către Ceaușescu
12. Paradoxul politicii externe
13. Promovarea identității naționale: Transilvania și Basarabia
14. Supunerea față de regim
15. Disidența
16. Represiunea, degenerarea și izolarea
17. Revoluția
18. Epilog
19. Concluzie

Anexa 1. Raportul lui V. Lesakov
Anexa 2. Organizarea Serviciului Român de Securitate între 1948 și 1965
Anexa 3. Declarația lui Gheorghe Pintilie, fost șef al Securității, datată 15 mai 1967 și prezentată Comisiei Partidului însărcinate cu investigarea morții lui Ștefan Foriș

REVIEW-URI