Sa fii roman! - Dan Puric

... instinctiv simţi nevoia să se apere şi atunci bâigui din nou mai mult ca pentru sine:

 

-    Dar dumneata cine eşti, domnule?!

 

Bătrânul îi stătea neclintit în faţă.

 

-    Mă fecior, eu mi-s Atanasie Todoran.

 

Apoi apropiindu-se de el şi privindu-l în aşa fel de parcă ar fi vrut să-i deschidă pentru prima oară inima adormită de uitare, adăugă...„Todoran a lui Dănilă, din Bichigiu!...”

 

Amănuntul acesta avu un efect devastator asupra bietului scriitor. Din nou mirosea în biroul lui luxos a ţară, a câmpul copilăriei, a cer albastru nemărginit, a nume auzite răzleţ prin curte, iar asta pe el, omul cultivat, îl enerva la culme şi îl înnebunea. Simţea nevoia să scape din această chinuitoare capcană în care fusese prins şi-atunci, cu ultimele forţe, întrebă:

 

-    Şi de ce-ai venit?!

 

Pentru prima oară, bătrânul ţăran îşi aplecă faţa în podea. Ar fi vrut s-o facă ţăndări cu privirea, ca să se-ntoarcă înapoi în pământul din care a venit.

 

-    Iac-aşa, am şi eu o plângere către stăpânire. Poate o dai matale, acolo, mai sus, să fie auzită!

 

Apoi, cu un gest calm, obosit de crucea unui destin nedrept, bătrânul ţăran îşi deschise cămaşa albă la piept şi scoase din sân, un sul de hârtie legat într-o bucată de piele roasă de vreme.

 

Se uită pentru o clipă la el ca la ceva drag, apoi, liniştit, fără nicio tresărire în priviri îl întinse omului din faţa lui. îşi puse lent pălăria neagră cu boruri largi pe cap, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o călătorie lungă şi privindu-l încă o dată, adânc, pe cel din faţa lui, se-ndreptă încet, cu paşi mari şi apăsaţi spre ieşire. Cineva, atunci, parcă o forţă nevăzută, trase încet uşa după el.