Satantango - Laszlo Krasznahorkai

 

...într-o dimineaţă de sfârşit de octombrie, cu puţin înainte de căderea primelor picături din şirul ploilor de toamnă, necruţător de lungi, pe pământul sterp şi crăpat din vestul coloniei (unde mai apoi, până la primul îngheţ, întinderea puturoasă de noroi avea să facă drumurile impracticabile şi oraşul inaccesibil), Futaki s-a trezit că aude dangăt de clopote.

 

Cel mai aproape la patru kilometri spre sud-vest, pe vechiul răzor Hochmeiss, se găsea o capelă singuratică, care nu numai că n-avea clopot, dar şi turnul i se dărâmase încă de pe vremea războiului, iar oraşul era prea departe pentru a răzbate până la el orice sunet de acolo.

 

De altfel, aceste sunete vibrante şi triumfale nii-i sugerau bătăi îndepărtate de clopot, ci părea că vântul le poartă spre el din apropiere („Dinspre moară, parcă...“).

 

S-a ridicat în coate pe pernă, ca să poată privi afară prin fereastra cât o gaură de şoarece a bucătăriei, dar dincolo de geamul pe jumătate aburit, aşezarea scăldată în albastrul aurorei şi în dangătul tot mai stins de clopot era încă tăcută şi lipsită de mişcare: dintre casele de pe partea opusă, cu distanţă mare între ele, numai prin perdelele de la fereastra casei doctorului răzbătea lumină, şi asta numai pentru că locatarul ei, de ani buni, nu putea să adoarmă decât cu lumina aprinsă.

 

Şi-a ţinut respiraţia, ca să nu piardă nici un singur sunet vibrant, desprins din refluxul dangătului de...