Scena lumii - George Banu

Cu toţii am fost martorii acestui martir al zidurilor pe care l-au impus autorii de graffiti, a căror pasiune se afirmă prin agresiunea vizuală, ca şi prin dificultatea ascensiunilor pe margini de poduri sau acoperişuri de blocuri.

 

Ei aplicau la scara oraşului proiectul expresionismului american formulat de Jackson Pollock: ceea ce era la el all over de atelier, toată pânza pictată, acum se extindea şi se generaliza la scară urbană.

 

Ne-au agasat aceste intervenţii sistematice „dincolo de sens”, cum spunea celebrul psihanalist Daniel Sibony, această deflagraţie vizuală ce ezită între gest de revoltă şi expresie plastică.

 

Prezenţa ilicită, ilegală şi absurdă a graffiti-ului s-a impus ca o practică anonimă, ca o expresie genera-ţională comună, motivată prin acelaşi apetit de prezenţă polemică, dar totodată de manifestare estetică. îndeosebi în formatele mari, pe suprafeţe extinse, autorii de graffiti atestau adesea o evidentă vocaţie artistică. Culori intense, contururi precise, organizare sigură a planurilor... Există genii şi printre piraţii zidurilor.

 

Gestul polemic al graffiti-ului, practica rebelă care a marcat reţeaua urbană, afirmând o pulsiune agresivă, a cunoscut o deplorabilă recuperare „oficială”, ca şi cum astfel primarii descopereau o posibilitate de a decora oraşul.

 

Ceea ce iniţial deranja se convertea în recuperare şi astfel, instituţional asumate, s-au multiplicat pe ziduri atent alese asecurizante imagini în trompe l’ceil: gospodine ce deschid fereastra, pensionari comod instalaţi, copii fugind după o minge.

 

Ele propun idile urbane acolo unde graffiti-ul se afirma ca gest de opoziţie, dezvăluia răni sau formula ameninţări. Ca şi teatrul de stradă, odinioară disident, dar redus azi la manifestări şi animaţii culturale strict programate, s-a impus tentativa de a recupera şi domestici gestul anarhic al autorilor de graffiti.