Sezonul uraganelor - Fernanda Melchor

 

... au ajuns la canal urmând drumeagul ce urca dinspre râu, cu praştiile gata de luptă şi ochii mijiţi, pleoapele aproape cusute de strălucirea amiezii. Erau cinci, iar liderul lor era singurul care purta costum de baie: un slip colorat scânteind printre buruienile moarte de sete ale canalului aproape secat de seceta începutului de mai.

 

Ceilalţi din trupă purtau chiloţi şi cizme de cauciuc, cărau pe rând bocceaua cu pietricelele pe care le scoseseră din râu chiar în dimineaţa aceea; toţi patru încrâncenaţi, gata să-şi dea viaţa, până-ntr-acolo că nici cel mai mic dintre ei nu ar fi recunoscut în veci că îi e frică, mergea tăcut pe urmele tovarăşilor săi, cu praştia strânsă în pumn, pietricica prinsă în fâşia de piele, gata să pună la pământ pe primul care i-ar fi ieşit în faţă la cel mai mic semn de luptă, fie el ţipătul staicâtevâd, pornind de la unul care stă de sase printre copacii din spatele lor, sau clinchetul frunzelor îndepărtate cu violenţă, sfârâitul pietricelelor despicând aerul în faţa ochilor lor, adierea caldă, plină de vulturi negri pe cerul aproape alb, o duhoare care te făcea să scuipi ca să nu-ţi verşi maţele şi să-ţi piară cheful de a merge mai departe.

 

Liderul a făcut semn spre marginea canalului şi toţi cinci, de-a buşilea prin iarba uscată, toţi cinci făcând corp comun, toţi cinci înconjuraţi de muşte verzi, şi-au dat seama ce era lucrul care se iţea din spuma galbenă a apei: faţa putrezită a unui mort plutind printre trestii şi pungi de plastic, aduse de vânt de pe şosea, vălul lipit de chipul de sub care ţâşneau nenumăraţi şerpi negri, dar mortul zâmbea...