Si toate zilele de azi - George C. Dumitru

 

... o fi fost al lor, până la urmă. Cine știe? Miracolul vieții. Oricum, nu mai pot afla, au plecat. Sau au fost dați afară pentru neplată, copilul creștea cam repede, probabil și-au băgat toți banii în lapte praf și borcane cu piure de fructe și legume.

 

În fine, să n-o lungesc: au plecat și în locul lor a apărut – nu știu când – fata asta. Am văzut-o ducând gunoiul, auzisem mișcare pe scară și, ca de obicei, am întredeschis ușa să văd care-i treaba.

 

O siluetă în pantaloni scurți și tricou alb, mulat pe corp. Se chinuia cu o ditamai găleata, m-am întrebat ce naiba e în ea de e așa grea și cât a stat gunoiul în casă până s-a hotărât ea să-l arunce. O ținea cu două mâini și mergea cumva crăcănată atentă să nu-și rupă vreo unghie.

 

Am urmărit-o prin crăpătura minusculă a ușii până a intrat în casă și apoi am intrat și eu în camera mea și ăla am fost, cu gândul la ea și mâna în chiloți, încercând să nu gem prea tare ca să nu mă audă mama. L-am sunat apoi pe Paul și l-am întrebat pe cine jecmănește acum.

 

Am adăugat că am văzut o fată drăguță ieșind din apartamentul abandonat de el pe mâinile agenților imobiliari și că ar fi păcat să ia banii unei asemenea creaturi.

 

— E o studentă, mi-a zis.

 

— Sper să nu ne facă probleme.

 

— Ce probleme să facă?

 

— Studentele astea au nevoi speciale, au scăpat în sfârșit de-acasă și simt nevoia să-și etaleze feminitatea peste tot, sunt în etapa exibiționistă a vieții. Ducea gunoiul în chiloți. Noroc că am văzut-o eu și nu altcineva. Sper că n-o să apară tot felul de troglodiți pe aici, cu gândul să o tăvălească. Ăștia altceva n-au în cap. N-aș face față gălăgiei și gemetelor, pereții sunt subțiri...