Singur pe lume

....''Singur pe lume'' fragmente din carte I. În sat Sunt un copil găsit.Dar până la opt ani am crezut, ca toţi copiii, că am o mamă, deoarece, atunci când plângeam apărea o femeie care, legănându-mă, mă strângea aşa de tare la piept, încât lacrimile mele se opreau. Niciodată nu adormeam fără ca acea femeie să vină să mă sărute, iar când vântul de decembrie aduna zăpada în geamurile albe, ea îmi lua picioarele între mâinile ei şi rămânea aşa, să mă încălzească, cântându-mi un cântec, pe care încă mi-l amintesc. ...când mergeam cu vaca prin bălăriile şi mărăcinii de pe marginea drumurilor şi mă prindea furtuna, ea alerga până la mine şi mă obliga să mă adăpostesc sub poala fustei ei de lână, pe care o ridica şi mi-o aşeza pe cap şi pe umeri.În sfârşit, când mă certam cu vreun coleg, ea mă făcea să-i povestesc necazul meu şi aproape de fiecare dată avea o vorbă bună, ca să mă consoleze, sau ca să-mi dea dreptate. Pentru toate aceste lucruri şi pentru multe altele, pentru felul în care îmi vorbea şi pentru felul în care mă privea, pentru mângâierile ei, pentru blândeţea cu care mă dojenea, credeam că este mama mea.Iată cum am aflat că nu-mi era decât doică. Satul meu, sau mai bine spus, satul unde am fost crescut, pentru că nu am avut un sat al meu, un loc de naştere, aşa cum n-am avut nici mamă, nici tată, în sfârşit, satul unde mi-am petrecut copilăria se numeşte Chavanon; este unul dintre cele mai sărace sate din centrul Franţei. Această sărăcie nu se datorează nepăsării sau trândăviei locuitorilor, ci însuşi faptului că regiunea nu este prea roditoare. Pământul nu are profunzime şi, pentru a da recolte bune, i-ar trebui diferite substanţe şi îngrăşăminte, care lipsesc din ţară. Astfel, nu se întâlnesc (sau cel puţin nu se întâlneau la vremea despre care vorbesc) decât puţine terenuri cultivate, în timp ce peste tot se văd întinderi vaste de bălării, unde nu cresc decât iarbă neagră şi scaieţi. Acolo unde se termină mărăcinişul, începe pământul sterp; şi pe aceste pământuri, vânturile nemiloase asupresc pâlcurile de copaci piperniciţi care îşi înalţă, ici şi colo, crengile răsucite şi chinuite. Ca să găseşti copaci frumoşi, trebuie să laşi înălţimile şi să cobori în vâlcelele pământului, pe malurile râurilor, unde în mici prerii, cresc castani mari şi stejari falnici. Într-un asemenea loc de pe pământ, pe malurile unui pârâu, care îşi varsă apele repezi într-un afluent al Loarei, se afla casa noastră, în care mi-am petrecut primii ani ai copilăriei. Până la opt ani, nu văzusem niciodată un bărbat în această casă; cu toate acestea mama mea nu era văduvă, dar soţul ei, care era tăietor în piatră, lucra la Paris, ca majoritatea muncitorilor din regiune, şi de când eram la vârsta la care vedeam şi înţelegeam câte ceva din lumea care mă înconjoară, el nu se întorsese niciodată acasă.Numai din când în când trimitea veşti, printr-unul din colegii care se întorcea în sat. – Mătuşă Barberin, soţul dumitale face bine; m-a rugat să vă spun că treaba merge bine şi să vă dau aceşti bani; vreţi să-i număraţi?Şi asta era tot. Mătuşa Barberin se mulţumea cu aceste veşti: bărbatul ei era sănătos; treaba mergea; îşi câştiga traiul. Din faptul că Barberin rămăsese aşa de mult la Paris, nu trebuie să se înţeleagă că nu se înţelegea cu soţia sa. Această absenţă nu se datora unei oarecare neînţelegeri. Stătea la Paris pentru că munca îl reţinea; atât doar. La bătrâneţe, avea să se întoarcă să trăiască lângă familia lui, iar cu banii strânşi aveau să fie cu toţii la adăpost de sărăcie, la vârsta la care n-ar mai fi avut putere şi sănătate. Într-o zi de noiembrie, pe înserate, un bărbat, pe care nu-l cunoşteam, se opri în faţa porţii noastre. Eram în pragul casei, ocupat să sparg o legătură de surcele. Fără să împingă poarta, dar ridicând capul pe deasupra şi privindu-mă, bărbatul mă întrebă dacă mătuşa Barberin locuia acolo. Autor: Hector Malot

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs

scrie un review