Socrate în blugi - Laurențiu Staicu

 

... mărturisesc că, înainte de a mă apuca să-ţi scriu, m-am gândit mult la cum aş putea s-o fac astfel încât să mă auzi, să citeşti aceste rânduri oprind muzica din căştile pe care le porţi pe urechi mai tot timpul. N-am găsit nimic care să mă facă să cred că n-o să închizi cartea după primele rânduri, aşa că m-am apucat să-ţi scriu direct, construindu-ţi portretul din propria mea imaginaţie.

 

M-aş bucura să te fi nimerit, măcar pe alocuri, dar, pe de altă parte, nu-mi fac mari iluzii, ştiu că nu-ţi plac etichetele sau tiparele în care te-ar încadra lumea. Am să-ţi spun totuşi câteva lucruri despre adolescentul imaginar căruia îi adresez aceste pagini, mai mult pentru a mă încuraja pe mine să continui să-i scriu, decât pentru a te convinge pe tine să te vezi în el.

De unde să încep? Poate ar fi potrivit să-ţi spun mai întâi ce-mi place cel mai mult la adolescentul meu, care e pentru mine trăsătura lui de căpătâi, cea care mă face să-l îndrăgesc şi să-l admir, în pofida momentelor în care mă exasperează.

 

Ei bine, adolescentul meu e un visător. Da, pur şi simplu visează enorm, cu ochii deschişi, visează pornind de la orice, de la un film care i-a plăcut, de la un cântăreţ celebru a cărui poză o ţine pe perete sau chiar de la cuvintele pe care i le-a adresat profa de mate când nu şi-a făcut tema.