Tarfe asasine - Roberto Bolano

 

... caz, asta înţelesese, chiar în ziua respectivă, la templu sau la bordel, o măsură preventivă, o măsură igienică, mâncase bine, de parcă s-ar fi întrupat în el deja zeitatea cu pricina, deşi ceea ce Ochiul văzuse era un băieţel care plângea pe jumătate adormit, pe jumătate treaz şi apoi văzuse privirea pe jumătate amuzată, pe jumătate îngrozită a băiatului castrat care nu se dezlipea de el.

 

Şi atunci Ochiul s-a transformat în altceva, deşi cuvântul pe care el l-a folosit n-a fost „altceva", ci „mamă"...

A rostit „mamă" şi a suspinat. In sfârşit. Mamă.

Ce s-a întâmplat în continuare, de-atâta repetiţie, a devenit ceva banal: violenţa de care nu putem scăpa. Soarta latinoamericanilor născuţi în anii cincizeci. Evident, Ochiul a încercat să practice, nu foarte convins, şi dialogul, şi mita, şi ameninţările.

 

Singura certitudine a rămas violenţa şi, la scurt timp după aceea, a lăsat în urmă străzile acelui cartier de parcă ar fi visat şi l-ar fi trecut valuri de năduşeală. Retrăieşte amintirea senzaţiei de exaltare care-i creştea în suflet, parcă şi mai puternică, un fel de bucurie care aducea periculos cu luciditatea, dar care nu era (nu putea fi) luciditate.

 

Iarăşi: umbrele proiectate de trupul lui şi de trupurile celor doi copii pe care îi ducea de mână de-a lungul pereţilor scorojiţi. în orice alt loc chestia asta ar fi trezit atenţia. Acolo, atunci, nimeni nu le-a dat atenţie.

Restul, mai mult decât o poveste sau o intrigă, rămâne un itinerar. Ochiul s-a întors la hotel, şi-a strâns bagajele şi a plecat cu cei doi copii. In prima fază au luat un taxi spre un sat de la periferie. De acolo, cu un autobuz, au plecat spre alt sat de unde au luat un alt autobuz către alt sat. Intr-un punct al parcursului lor au luat şi un tren cu care...