Teatrul de la malul marii - Joanna Quinn

Teatrul de la malul marii - Joanna Quinn

31 decembrie 1919
Dorset

Cristabel ridică bățul. Îi încape bine în palmă. E în grădină, așteptând alături de toți ai casei ca tatăl ei să se întoarcă împreună cu noua mamă. Servitorii în livrea își suflă în palme, încercând să-și încălzească degetele reci. Din copacii din jurul casei, ciorile croncăne fără vlagă. E ultima zi din decembrie, ultima rămășiță a anului. Lumina de amiază începe să pălească, iar peluza e o mâzgă de noroi și zăpadă veche, peste care Cristabel, fetița de trei ani, calcă cu ghetele ei de piele legate cu șireturi, ținând bățul ca pe o sabie – un mic ostaș de strajă, în palton cu nasturi de alamă.

Biciuie aerul cu bățul, încântată de sunetul pe care îl scoate: vâj, vâjj, vâjjj. Cu vârful lui ridică niște zăpadă murdară și o duce la gură. Pe limbă o simte la fel de rece ca florile de gheață de pe geamul mansardei, doar că mai puțin lipicioasă. E dezamăgită că nu are niciun gust. De undeva, prea departe ca să-și bată capul, o strigă doica. Cristabel clipește și alungă sunetul. La marginea grădinii zărește ghioceii ivindu-se. Vâjj, vâjjj.

În acest răstimp, Jasper Seagrave, tatăl lui Cristabel, și noua lui soție stau unul lângă altul în trăsura trasă de cai, care străbate aleea către conacul familiei Seagrave: Chilcombe. O clădire cu frontoane și hornuri multiple, năpădită de iederă, învăluită de aerul impunător al unei grandoari veștejite. De departe apar, ca niște contururi, triunghiuri încovoiate și pâlcuri de hornuri înalte, pitulate pe coasta împădurită care, de patru sute de ani, flanchează oceanul. Ferestrele înguste, cu armături de plumb, țin piept vânturilor dinspre mare și curgerii istoriei, arătând de parcă s-ar fi afundat treptat în timp.

REVIEW-URI