Toporisca - Gary Paulsen

 

... Brian Robeson privea pe fereastra avionului nesfârşita sălbăticie verde a Nordului. Era un avion mic, un Cessna 406 - un avion uşor - dar avea un motor atât de zgomotos, huruia atât de tare, era atât de supărător, de gălăgios, încât era imposibil să schimbi două vorbe cu cel de lângă tine.

Nu că ar fi avut mare lucru de zis. Avea treisprezece ani, iar celălalt pasager era un pilot pe care-l chema... - oare cum zisese că-l cheamă? - Jim sau Jake sau ceva de genul ăsta, un tip de vreo patruzeci şi cinci de ani, care nu scosese o vorbă cât timp se pregătise de decolare. De fapt, de când venise să ia avionul din micul aeroport din Hampton, New York, adus de mama lui, pilotul nu îi adresase decât cinci cuvinte:

— Aşază-te pe locul copilotului.

Ceea ce Brian şi făcuse. Apoi decolaseră şi cam asta fusese toată discuţia. La început se entuziasmase, bineînţeles, fiindcă nu mai zburase niciodată într-un avion monomotor.

 

Faptul că stătea pe locul copilotului, cu toate comenzile chiar acolo, în faţa lui, cu toate instrumentele de bord la nas, în timp ce avionul câştiga în altitudine, zdruncinându-se şi alunecând pe curenţii de aer, i se păruse interesant şi incitant. După vreo cinci minute însă, aparatul de zbor se stabilizase la plafonul de o mie opt sute de metri şi se îndreptase spre nord-vest.

 

Pilotul amuţise, cu privirea aţintită înainte, iar lui Brian nu îi mai rămăsese decât să asculte zbârnâitul motorului. Şi să admire mantia verde a pădurilor, ce se întindea de la botul avionului până la linia orizontului, presărată cu lacuri şi mlaştini, pâraie şi râuri şerpuite.

Brian se uita pe fereastră, asurzit de huruitul motorului, şi încerca să înţeleagă cum de ajunsese el în avionul ăsta.

Căzu pe gânduri.

Ca întotdeauna, gândurile începeau cu un singur cuvânt.

Divorţ...