Verișoarele - Aurora Venturini

Verișoarele - Aurora Venturini

COPILĂRIA INVALIDĂ

Mama era profesoară, cu băț arătător și halat alb, foarte severă, dar pricepută. Preda la o școală de la marginea orașului, plină de copii proveniți din familii din clasa de mijloc și chiar de mai jos, fără cine știe ce înzestrare. Cel mai bun elev era Rubén Fiorlandi, băiatul băcanului. Mama își dezlănțuia bățul peste ceafa celor care făceau pe deștepții și îi trimitea la colț, cu urechi de măgar din carton colorat. Rareori vreun obraznic mai îndrăznea să repete isprava. Era convinsă că bătaia te învață carte.

Elevii din clasa a treia îi spuneau „domnișoara de la clasa a treia”, deși era căsătorită cu tata, care o abandonase și nu se mai întorsese niciodată să-și îndeplinească îndatoririle de pater familias.

Preda dimineața, iar acasă se întorcea pe la ora două după-amiaza. Mâncarea era deja pregătită, fiindcă Rufina, fata oacheșă care ne ajuta conștiincios la treburile casei, știa să gătească. Eu mă săturasem de fiertura zilnică.

În fundul curții cotcodăcea un coteț de găini care ne ținea pe toți sătui, iar în grădină răsăreau dovleci miraculos de aurii, ca niște sori desprinși din înaltul cerului și prăvăliți pe pământ. Creșteau alături de violete și de tufe firave de trandafiri, pe care nu le îngrijea nimeni, dar care se încăpățânau să-și împrăștie parfumul peste cloaca aceea mizerabilă.

Este pentru prima dată când mărturisesc că abia la douăzeci de ani am învățat să citesc ora pe cadranul unui ceas. Este o mărturisire rușinoasă și surprinzătoare. Rușinoasă și surprinzătoare, având în vedere lucrurile pe care le veți afla despre mine mai târziu. Acum îmi revin în minte multe întrebări. Mai ales una: cât este ceasul?

Vă spun cu mâna pe inimă: nu știam să citesc ora, iar ceasurile mă înspăimântau la fel de tare ca huruitul scaunului ortopedic al soră-mii...

REVIEW-URI