Vitrina de curiozitati

 

... oftând din rărunchi, William Smithback Jr. se aşeză în separeul de lemn din fundul localului Blarney Stone Tavern. Situată chiar vizavi de intrarea dinspre sud a Muzeului de Istorie Naturală din New York, taverna era în permanenţă populată de angajaţii instituţiei.

 

Primise porecla de Oasele, din cauza predilecţiei proprietarului de a agăţa oase de toate formele şi mărimile pe orice suprafaţă disponibilă. Circula chiar o glumă printre angajaţii muzeului cum că, dacă poliţia ar fi luat la examinat toate oasele de acolo, cel puţin jumătate din cazurile de dispariţie din New York ar fi fost imediat soluţionate.

Smithback petrecuse multe seri aici de-a lungul anilor, în compania caietelor cu notiţe şi a laptopului pătat cu bere, lucrând la diverse cărţi: cartea lui despre crimele de la muzeu; continuare despre masacrul de la metrou. întotdeauna simţise locul ăsta ca pe o casă departe de casă, ca pe un refugiu in calea necazurilor lumii.

 

Şi totuşi, în această seară, nici măcar Oasele nu-i mai aducea nicio consolare. îşi aminti nişte cuvinte pe care le citise undeva - Brendan Behan, poate - despre o sete atât de puternică, încât arunca o umbră. Asta simţea el în acel moment.

 

Fusese cea mai proastă săptămână din viaţa lui - de la îngrozitoarea poveste cu Nora la interviul total nefolositor cu Fairhaven. Şi, ca să-i pună capac, mai fusese şi întrecut de afurisiţii ăia de la Post - mai mult chiar, taman de Bryce Harriman, rivalul lui din totdeauna.

 

 Şi-ncă de două ori! Mai întâi cu articolul despre turista ucisă din Central Park, apoi cu povestea despre oasele descoperite pe Doyers Street. La naiba, era povestea lui, Cum reuşise fraierul de Harriman să obţină exclusivitatea? Zău aşa, ăsta nici măcar la gagică-sa nu avea exclusivitate! Pe cine cunoştea?

 

Şi când se gândea că el, Smithback, fusese ţinut afară, la grămadă cu ceilalţi, în vreme ce Harriman avusese parte de tratament preferenţial de lux şi primise pe tavă povestea chiar din interior... La naiba, avea nevoie de ceva de băut!

Chelnerul cu urechile clăpăuge se apropie; trăsăturile de buldog ale bărbatului îi erau lui Smithback aproape la fel de familiare ca propria figură.

-    Ca de obicei, domnule Smithback?

-    Nu. Aveţi Glen Grant de cincizeci de ani?

-    La treizeci şi şase de dolari, îi răspunse chelnerul într-o doară.

-    Adu-l încoa’! Vreau sa beau ceva potrivirii felul în care mă simt...