Vointa celor multi - James Islington

Vointa celor multi - James Islington

SUNT ATÂRNAT, iar singurul lucru care mă împiedică să cad este strânsoarea tatălui meu în jurul încheieturii mele, alunecoasă de sânge.

El stă întins pe burtă, cu trupul prelungit peste marginea stâncoasă. Mușchii îi sunt încordați. Roșul lipicios îi acoperă fața, brațele, hainele, tot ce pot vedea. Și totuși, știu că mă poate trage înapoi. Fac tot ce pot ca să nu mă zbat. Am încredere că mă va salva.

Privește peste umărul meu. În bezna neagră ca cerneala. În întunericul care urmează să vină.

„Curaj”, șoptește.

Varsă în acest cuvânt și durere, și speranță.

Îmi dă drumul.

„ȘTIU CĂ ÎȚI TOT SPUN SĂ TE GÂNDEȘTI ÎNAINTE SĂ ACȚIONEZI”, spune bărbatul cu chipul brăzdat, tolănit de cealaltă parte a tablei în fața mea, „dar, ca jocul să meargă mai departe, Vis, chiar trebuie să muți o piatră afurisită.”

Îmi desprind privirea absentă de argintiul rece care se revarsă prin singura fereastră cu gratii a încăperii de gardă. Îi arunc adversarului meu cea mai iritată privire de care sunt în stare, ca să ascund valul grețos al amintirii, apoi îmi îndrept din nou atenția spre triunghiurile albe și roșii, lustruite, dintre noi.

Piesele sclipesc tern în lumina felinarului care arde mocnit pe raft, abia luminând partida noastră mai bine decât lumina înserării de afară.

— Ești bine?

— Bine.

Văd cu coada ochiului cum sprâncenele stufoase și cărunte ale lui Hrolf tresar.

— Sunt bine, bătrâne. Doar mă gândeam. Nu m-au prins încă sapatorii.

Nu e nicio urmă de înverșunare în cuvintele mele. Cunosc felul în care i se încrețesc ochii căprui și decolorați...

REVIEW-URI