Zăpada de primăvară - Yukio Mishima

 

Când au ajuns sa discute la şcoală despre Războiul ruso-japonez, Kiyoaki Matsugae l-a întrebat pe Shigekuni Honda, cel mai bun prieten al său, dacă ţinea minte evenimentele de atunci. Amintirile lui Shigekuni erau vagi şi în clipa aceea s-a gândit doar la ziua în care au fost duşi până la poartă ca să vadă o procesiune de felinare.

 

La sfârşitul războiului, aveau amândoi unsprezece ani, o vârstă la care, socotea Kiyoaki, ar fi trebuit să rămână cu mai multe impresii. Majoritatea colegilor, aparent atotştiutori în materie de istorie, nu făceau decât să înflorească amintirile confuze cu anecdote picante prinse din zbor de la adulţi.

Doi dintre membrii familiei Matsugae, unchii lui Kiyoaki, fuseseră ucişi. Pentru că-şi pierduse copiii, bunica lui primea pensie din partea guvernului, dar nu se atinsese niciodată de bani, lăsând plicurile nedeschise, pe marginea altarului din casă.

 

Pesemne că de aceea fotografia care-l impresionase profund pe Kiyoaki din colecţia celor de pe frontul ruso-japonez se intitula „În vecinătatea templului Tokuri: slujba comemorativă pentru morţii din război“, datată 26 iunie 1904, al treizeci şi şaptelea an al Erei Meiji.

Fotografia, de un brun-roşcat, nu semăna câtuşi de puţin cu banalele amintiri de război. Fusese realizată cu ochi de artist. Chiar îţi dădea impresia că miile de soldaţi erau dispuşi, ca într-un tablou, în aşa fel încât să atragă atenţia asupra cenotafului de lemn alb din mijlocul lor.

În zare, munţii învăluiţi în ceaţă se înălţau în pante line, uşor-uşor, în partea stângă a fotografiei, părând că se află la o distanţă considerabila de câmpia întinsa de la poalele lor. În dreapta, se contopeau în depărtare cu pâlcurile de copaci, dispărând treptat dincolo de linia orizontului. În absenţa munţilor, pomii păreau tot mai înalţi pe măsură ce privirea se plimba spre dreapta, iar printre ei se ivea, ici-colo, cerul gălbui.

În prim-plan, din loc în loc, se iţeau şase copaci mari, dispuşi astfel încât să se armonizeze cu peisajul. Nu ştiu ce specie erau, însă crengile din vârf, încărcate de frunze, se plecau maiestuos în bătaia vântului, cu o măreţie tragică.

Întinderea netedă sclipea uşor, iar vegetaţia abundentă din faţă părea culcată la pământ. În centrul imaginii se aflau micul cenotaf din lemn simplu şi altarul împodobit cu flori, pânza albă fluturând graţios...