Cartea lui Prospero. Eseuri despre douasprezece piese de William Shakespeare (Gelu Ionescu)

 

... dacă tot am ajuns, bătând drumuri şi poteci, la locul unde vârsta mi s-a furişat în al nouălea deceniu, m-am gândit că ar fi frumos din parte-mi să „citesc“ (oare a câta oară? n-am numărat!) pe Shakespeare.

 

Acum, cât mai de aproape, spectator din rândul întâi, de unde se văd cel mai bine şi ridurile feţei, şi cele de pe mâini – căci aşa cunoşti cel mai bine vârsta unui om.

 

Şi încă, după ceea ce mai ascund ei sub mantale: croieli, beteşuguri, taine, minciuni. Dintre prietenii mei, „unii morţi, alţii plugari“, mai sunt la chemare nu mai mult decât pot număra pe degetele care mi-au mai rămas – aşa că şi la ei m-am gândit, fiind ei cam tot pe-aici, prin apropiere, la număratul stelelor.

 

Şi, ca început, am vrut să văd cum e la EL bătrâneţea; m-am luat după faimosul monolog al lui Jaques, curtea-nul-mizantrop-melancolic, jucând mereu între nebunie şi înţelepciune („hai să ne batem joc de dragoste, destăpâna noastră lumea şi de nenorocirea noastră“), din a doua cortină a jocului de-a Cum vă place...

 

 

 

Cuvânt înainte

 

„O, brave new world“

„Cazi în Tibru, Romă!“

Ponte dei sospiri

Fratele Jaques

Wiener Walzer

Fiul Volumniei

Ce povesteşte Horatio

Falstaff & Son

Legea salică, amendamentul britanic

Tronul însângerat

Troia galantă

„Sweet marjoram“