Luminita, mon amour - Cezar Paul-Badescu

 

... a închis telefonul şi, peste o jumătate de oră, mă trezesc cu ea la uşă. M-am gîndit că, dacă-i deschid, voi trăi o scenă penibilă, cu ea agăţîndu-se de mine şi plîngînd, şi că nu voi mai putea scăpa de ea.

 

Mi-am zis că va suna ce va suna, va crede că nu mai sînt acasă şi apoi va pleca. Prost calcul. Tipa a sunat intr-adevăr în disperare, apoi s-a pornit să plîngă în faţa uşii, să bată cu pumnii şi cu picioarele şi să urle.

 

S-au strîns vecinii ca la spectacol. Au început să-i zică: „Doamnă, liniştiţi-vă, duceţi-vă acasă şi veniţi cînd sînteţi mai calmă!'. „Ce să mă liniştesc, nu vreau să mă liniştesc, vreau să-mi deschidă!“

 

Şi, nici una, nici două. a început să-mi spargă uşa. N-o să-ţi vină să crezi, dar din uşă săreau aşchii şi din tocul uşii moloz.

 

Acum e-adevărat, nici uşa nu era prea solidă, era una normală, de PFL, dar tipa avea într-adevăr forţă (dată probabil de starea în care se afla), l-am deschis pînă la urmă, cu lanţul pus. şi i-am zis să plece, că o să chem poliţia. Atunci i-am văzut faţa.

 

Era desfigurată, cu privirea dusă şi, nu exagerez deloc, cu spume în colţul gurii. Nu am mai văzut aşa ceva! La chestia mea cu poliţia a venit şi răspunsul ei. de fetiţa lu' tata: „Cheam-o, că dup-aia va afla tata că m-ai băgat la poliţie şi să vezi ce va fi de tine. Şi, oricum, va fi de ajuns să dea nişte telefoane şi mă va scoate imediat“.

 

Nu am chemat-o, nu de frica lui taică-său, ci de penibilul situaţiei, care oricum era de-ţi stătea mintea-n loc. Ce-ar mai fi fost să vină şi poliţia pe deasupra?... în fine, cum nu s-a potolit şi mi-am dat seama că uşa nu mai avea mult şi ceda, i-am deschis.

 

A sărit la mine să mă lovească şi nu am făcut decît să mă feresc. Eu, mai ales după scena cu taică-meu, am oroare de bătăi. îmi fac pur şi simplu rău. în plus, ştiam că...