Muzica tacerii

Muzica tacerii - Andrea Bocelli …cine este Amos? În spatele protagonistului acestui roman adevărat, al acestui jurnal intim scris la persoana a treia, transpare profilul biografic al autorului său. Andrea Bocelli este unul dintre marile mituri pozitive ale celui de-al treilea mileniu, este cel mai iubit tenor din lume. Aici, în spaţiul neaşteptat al unei cărţi, artistul toscan ne dăruieşte însă o altă muzică, la fel de atrăgătoare: este „muzica tăcerii“, este vocea lumii lăuntrice a unui personaj a cărui sensibilitate face ca orice reflecţie să fie captivantă, orice confidenţă să fie preţioasă. Îndărătul artistului de talie mondială, descoperim omul, ucenicia lui artistică şi existenţială, profunzimea valorilor sale. La fel ca Bocelli, Amos îşi cultivă talentul cu o autocritică intransigentă şi nu îşi pierde darul umilinţei nici măcar după ce vocea lui a devenit o legendă. În paginile acestui „portret al artistului la tinereţe“, redat într-o proză limpede ca formă şi poetică în conţinut, cântăreţul parcurge încă o dată anii formării lui, într-un scenariu narativ care implică familia, prieteniile, cele dintâi iubiri şi cele dintâi succese. Departe de tentaţiile lăudăroşeniei, în paginile cărţii palpită adevărul unei vieţi destinate triumfurilor, dar, ca oricare alta, marcată şi ea de linii de pornire false, de dubii, dureri mărunte şi mari. Cu pasiunea sincerităţii, cu o duioşie dezarmantă (ca atunci când descrie raportul cu tatăl sau întâlnirea cu Veronica, tovarăşa sa de viaţă), Bocelli îl ia de mână pe cititor, făcându-l părtaş la propriul univers spiritual – atât de bogat, vulnerabil şi complex – care se oglindeşte în cuvintele cărţii. O „Muzică a tăcerii“ de neuitat, exact ca ­vocea autorului ei. Giorgio De Martino Andrea Bocelli s-a născut în comuna Lajatico din provincia Pisa, la 22 septembrie 1958. Licenţiat în drept, el este unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene muzicale ivite în ultimii ani. După ce, în anul 1994, a fost câştigătorul Secţiunii „Propuneri noi“ la Festivalul Sanremo, a ajuns în vârful clasamentelor dis­cografice internaţionale şi a vândut peste 70 de milioane de discuri. Ambasador al tradiţiei muzicale italiene, Bocelli a apărut în spectacole alături de cei mai proeminenţi artişti ai muzicii contem­porane, pe principalele scene din lume. Aceste spectacole, precum şi faima adusă de o carieră discografică fără precedent, au făcut să-i fie dedicată o stea pe celebra „Walk of Fame“ din Hollywood. Pentru mine, muzica este o nevoie, la fel ca nevoia de iubire; şi, mai presus de orice, este şi destinul meu, ineluctabil ca trecerea timpului. Fragment din carte: IATĂ-MĂ ÎN UNA DINTRE MULTELE mele celule: o cameră de trei metri pe trei, cu două fotolii mici, o chiuvetă, o oglindă, o măsuţă și un dulap în perete. Încăperea e luminată de o singură ferestruică ce dă spre stradă. E ora două după-amiaza și va trebui să rămân aici până târziu. Peste puţin, vor veni să mă cheme pentru o repetiţie, apoi pentru machiaj; și îmi vor aduce apă, o cafea în fine, ca întotdeauna. Așadar, încep să depăn această poveste pentru a face să treacă timpul. Computerul este pornit. Acum, nu-mi lipsește decât subiectul. Simt nevoia să mă detașez, dar îmi vine greu s-o fac. Mă plimb înainte și înapoi prin cameră urmărind amintiri, doruri, sentimente pentru persoane și lucruri îndepărtate și deodată îmi vine în minte un băieţel în pantaloni scurţi, slab ca un băţ, cu două piciorușe vânjoase, un pic strâmbe, pline de vânătăi și bube, cu părul negru ca smoala, un chip cu trăsături destul de armonioase și o expresie de copil înfigăreţ, simpatică pentru unii, antipatică pentru alţii. Dacă nu vă e cu bănat, vă voi vorbi despre el, fiindcă îl cunosc bine, atât de bine, încât îmi pot îngădui orice consideraţie și chiar orice judecată despre întâmplările de seamă din viaţa lui, despre ideile lui și despre cele mai însemnate hotărâri pe care le-a luat, și o pot face senin, cu mintea cea de pe urmă. Cred că îl pot defini un băieţel normal, chiar dacă întru câtva neobișnuit, în virtutea unei vieţi cumva scoase și ea în afara schemelor de anumite întâmplări cunoscute multora astăzi. Spun „normal“, în sensul că avea în măsură aproape egală și calităţi, și defecte; și spun „normal“ și în ciuda unei malformaţii fizice destul de grave despre care ceva tot va trebui să spun, chiar dacă nu-mi place. Însă, o voi face după ce îi voi fi dat un nume protagonistului acestei istorisiri. Cum numele nu contează atât de mult, îi voi spune Amos. Așa se numea un om faţă de care nutresc o profundă și veșnică recunoștinţă, căruia îi datorez mult din puţinul pe care îl știu și după al cărui mod de a înţelege viaţa am încercat, fără prea mult succes, să îl modelez pe al meu. Este, apoi, numele unuia dintre profeţii minori; poate tocmai de aceea îmi e simpatic și mi se pare potrivit pentru un băieţel care, după cum începusem a vă povesti, a avut o vedere slabă până la vârsta de doisprezece ani, când și-a pierdut complet simţul văzului din cauza unei întâmplări nefericite. Atunci, a avut nevoie de o oră bună ca să-și plângă toate lacrimile de spaimă și neliniște și, apoi, de o săptămână lungă ca să se deprindă cu noua lui situaţie. Aș spune că după aceea Amos a uitat totul și, astfel, și-a putut ajuta rudele și prietenii să uite. Asta este tot ce era de spus în această privinţă. În legătură cu firea lui Amos, în schimb, trebuie să fim foarte preciși, astfel încât cititorul să poată judeca liber dacă și în ce măsură i-a înrâurit destinul. ………………………… Autor: Andrea Bocelli