Labirintul. Evadarea, vol. 1

Labirintul. Evadarea, vol. 1 - James Dashner …după ce ieşiră din zona gazonului şi păşiră pe piatra dură şi cenuşie a curţii, Newt o luă la fugă, îndreptându-se spre zidul de vest. Thomas ezită la început, întrebându-se de ce trebuia să alerge, dar îşi veni rapid în fire şi îl urmă în acelaşi ritm. Lumina era slabă, dar orice obstacol părea o umbră mai întunecată, aşa că putu să se orienteze rapid. Se opri odată cu Newt, chiar lângă zidul masiv care se ridica deasupra lor ca un zgârie-nori (o altă imagine care plutea în adâncurile de nepătruns ale memoriei sale pierdute). Thomas observă luminiţe roşii strălucind ici-colo pe suprafaţa zidului, mişcându-se, oprindu-se, aprinzându-se şi stingându-se. - Ce sunt alea? şopti el cât de tare îndrăzni, întrebându-se dacă vocea îi suna la fel de tremurat precum se simţea el. Roşul pâlpâitor al luminilor era o avertizare ascunsă. Newt stătea la doar câţiva metri în faţa păturii groase de iederă de pe zid. - Când va fi nevoie să afli, vei afla, Verdeaţă. - Păi e cam aiurea să mă trimiţi într-un loc în care nimic n-are sens şi să nu-mi răspunzi la întrebări. Thomas se opri, uimit de el însuşi. Ţâncule, adăugă el, învestind cuvântul cu tot sarcasmul de care era capabil. Newt izbucni într-un hohot de râs, dar se opri rapid. - Imi placi, Verdeaţă. Acuma taci şi lasă-mă să-ţi arăt ceva. Newt făcu un pas înainte şi-şi îndesă mâna în iedera deasă, dând la o parte de pe zid câteva tulpini ca să lase la vedere o fereastră acoperită de praf, de forma unui pătrat cu latura de vreo şaizeci de centimetri. Era întunecată acum, de parcă ar fi fost vopsită cu negru. - Ce căutăm? şopti Thomas. - Ia-o încet, băiete. O să vezi despre ce e vorba destul de curând. Trecu un minut, apoi trecură două. Şi alte câteva minute. Thomas se foi întrebându-se cum putea Newt să stea acolo, nemişcat şi răbdător, privind în întuneric. Apoi lucrurile se schimbară. …………….. Creatura era o combinaţie îngrozitoare de animal cu maşină şi părea să ştie că era observată, părea să ştie ce se afla înăuntrul zidurilor Poienii, părea să vrea să intre şi să se înfrupte din came de om. Thomas simţi cum îi urcă un fior de gheaţă în piept, cum se măreşte ca o tumoare, împiedicându-l să respire. Chiar şi cu golul de memorie, era sigur că nu mai văzuse niciodată ceva atât de îngrozitor. Păşi înapoi, curajul pe care-l simţise cu o seară înainte evaporându-se. - Ce e chestia aia? întrebă el. Simţi cum îi tremură ceva în stomac şi se întrebă dacă va mai putea vreodată să mănânce. - Dureroşi, aşa le spunem noi, răspunse Newt. Urâcioase chestii, nu? Bucură-te că Dureroşii ies numai noaptea. Bucură-te că există zidurile astea. Thomas înghiţi, întrebându-se cum ar putea să iasă vreodată din Poiană. Dorinţa lui de a deveni Alergător primise o lovitură puternică. Dar trebuia s-o facă. Cumva ştia că trebuia s-o facă. Era ciudat să simtă asta, inai ales după ceea ce tocmai văzuse. Newt privi spre fereastră absent. - Acum ştii ce naiba se ascunde în Labirint, prietene. Acum ştii că nu e de joacă. Ai fost trimis In Poiană, Verdeaţă, şi noi avem pretenţia să supravieţuieşti şi să ne ajuţi să facem ce am fost trimişi aici să facem...