Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989 - Ana Blandiana

 

... unul dintre motivele care m-au făcut să nu-mi pun la prima lectură problema publicării acestor pagini și să mă gândesc, frustrată, mai multe luni la teancul de sute de foi de hârtie im primată ca la o carte cel mult postumă a fost nu atât faptul că era vorba de o povestire cu zeci de personaje reale și, în mare măsură, încă în viață, ci mai ales că unele dintre aceste personaje apăreau în aceste pagini absolut diferite de felul în care erau ele percepute azi, nu doar de opinia publică a ultimilor treizeci de ani, ci și de mine însămi.

 

Era destul să citesc despre lacrimile exaltate de admirație pe care mi le stârnise interviul lui Dines cu din Libération, în timp ce pe câteva canale TV de odată dădea din mâini bucătarul, moșierul, patronul de azi, ca să mi se facă rușine nu doar de naivitatea, ci și de suferința mea. Sau Buzura.

 

Nu știu dacă faptul că atunci nu-mi trecuse prin minte să accept aproape nici una dintre bănuielile care aveau să apară, să se întețească și să se confirme pe parcurs este o dovadă a prieteniei pe care le-o purtam sau a nevoii mele de a avea în ce crede și de a avea cu ce să mă solidarizez.

 

E clar însă că odată cu sfârșitul anului 1989 au început să se schimbe nu numai istoria, ci și oamenii pe care îi cuprindea. Dar poate nu era o schimbare, ci o dezvăluire pe care eu nu fusesem în stare s-o imaginez.

 

De altfel, tocmai dificultatea de a defini oamenii într-o lume în care și cei răi, și cei buni erau obligați să se travestească, dificultate pe care maniheismul meu o agrava, m-a făcut de mult timp să-mi judec contemporanii mai mult după ce au făcut în condiții de libertate decât sub teroare, mai mult după ceea ce au spus după ’89 decât înainte.

 

Poate să pară exagerat ceea ce spun, dar am ajuns să cred că după ’89 efortul necesar pentru a fi cinstit a devenit mai mare și mai rar decât înainte, când liberul- arbitru era mereu împiedicat să funcționeze...