Pacatul meu - Mercedes Ron

 

...în timp ce ridicam şi coboram geamul de la noua maşină a mamei mele, nu puteam să nu mă gândesc la ce avea să-mi rezerve următorul an infernal care mă aştepta. încă mă mai întrebam cum de ajunseserăm în situaţia asta, să ne părăsim casa şi să traversăm toată ţara până în California.

 

Trecuseră trei luni de când primisem nenorocita veste care avea să-mi schimbe complet viaţa, care mă făcea să-mi vină să plâng noaptea sau să implor şi să răbufnesc ca o fetiţă de unsprezece ani, nu de şaptesprezece, cât aveam în realitate.

Dar ce puteam face? Nu eram majoră, mai aveam unsprezece luni, trei săptămâni şi două zile până să împlinesc optsprezece ani şi să pot pleca la facultate; departe de mama, care se gândea doar la ea, departe de acei necunoscuţi alături de care trebuia să trăiesc, pentru că de acum încolo urma să îmi petrec viaţa cu două persoane complet necunoscute şi, colac peste pupăză, cu doi ţipi.

—    Poţi să încetezi să mai faci asta? Mă enervezi, mi-a spus mama în timp ce băga cheile în contact şi pornea maşina.

—    Pe mine mă enervează multe dintre lucrurile pe care le faci şi sunt nevoită să suport, i-am replicat îmbufnată.

Oftatul sonor pe care l-am primit drept răspuns devenise ceva atât de obişnuit, încât nici nu m-a mai surprins.

Dar cum putea să mă oblige să fac asta? Oare nu îi păsa de sentimentele mele? „Sigur că-mi pasă”, îmi răspunsese mama în timp ce ne îndepărtam de oraşul meu drag. Trecuseră deja şase ani de când părinţii mei se despărţiseră; şi nu fusese o despărţire obişnuită sau plăcută: fusese un divorţ cât se poate...