Scrisori către Taisia - Petru Cimpoesu

 

... o dată pe săptămână venea femeia care mă ajuta la curăţenie, doamna Lenuţa. O femeie în vârstă, dar încă îndemânatică, se mişca prin casă ca o umbră, aproape că nu o vedeai, şi învăţase să pună fiecare lucru la locul lui, în aşa fel încât să-l poţi găsi cu uşurinţă după aceea. Lucra discret şi cu precizie, iar când pleca, lăsa în urma ei nu doar o locuinţă curată şi ordonată, ci şi un agreabil sentiment de calm şi confort.

 

Făcea treaba asta de pe vremea când încă mai trăia tata, aş putea spune că mi-o lăsase moştenire, împreună cu apartamentul. Pe la mijlocul anilor nouăzeci, după ce fusese ales primar al comunei Laza, aflând că avea o droaie de copii şi că bărbatul ei plecase la muncă în Italia, de unde nu trimitea niciun ban, se gândise să o ajute dându-i ceva de lucru.

 

După atâţia ani şi după ce copiii îi crescuseră, iar una dintre fete chiar se măritase, doamna Lenuţa încă mai lua, în fiecare zi de joi, autobuzul din Laza şi venea să şteargă praful, să dea cu aspiratorul şi să spele vasele de la bucătărie, poate doar în semn de recunoştinţă, în amintirea domnului primar, ea nu-i spunea niciodată altfel, al cărui gest mărinimos o îndatorase cândva pentru tot restul vieţii. Fireşte că o plăteam, atent să îi măresc alocaţia de fiecare dată când inflaţia, în anii aceia încă ridicată, făcea să scadă puterea de cumpărare a sumei convenite iniţial.

Numai că, la o săptămână sau două după ce ieşisem la pensie, s-a petrecut un mic incident. Doamna Lenuţa a apărut joi dimineaţa pe la ora zece, a ciocănit uşor în uşă, aşa cum făcea de fiecare dată, apoi, neauzind niciun răspuns, a folosit cheia pe care o primise de la tata şi a intrat. Eu încă moţăiam în dormitor. Mai târziu, când am ajuns în sufragerie, am constatat neplăcut surprins că pregătea masa de călcat, dar nu am comentat nimic, poate şi din motivul că încă nu-mi dădeam seama ce anume mă nemulţumea.

 

Amânase să pună aspiratorul, al cărui zgomot m-ar fi deranjat, şi se pregătea să-mi calce cămăşile. Am salutat-o şi am trecut mai departe în bucătărie, unde mi-am luat pastila de Sintrom şi mi-am pus un pahar de lapte bătut. Presupuneam că şi pe ea o stingherea faptul că mă găsise acasă. De obicei, joia aveam ore şi reveneam de la şcoală abia după prânz, când treaba ei era pe terminate, ceea ce ne scutise, până atunci, de manifestarea vreunei forme de familiaritate. Dialogurile noastre fuseseră alcătuite întotdeauna din întrebări şi răspunsuri concise, de o complezentă indiferenţă.

 

Adevărul e că nu o simpatizasem niciodată, în schimb îi apreciam loialitatea şi discreţia. Or, de această dată, tocmai lipsa ei de discreţie, asociată cu ceva în genul unei compasiuni triviale, a fost lucrul care m-a deranjat. Mi-a spus mai întâi, oarecum mândrindu-se, că fiica ei cea mare urmează să nască şi a trebuit să mormăi un compliment destul de anemic, pentru ca, imediat după aceea, pe un ton destul de aspru, să-i atrag atenţia că nu mai e nevoie să-mi calce cămăşile, fiindcă sunt deja călcate. A! se miră cu ochii mari, clătinând apoi din cap cu o înţelegere ce mi se păru ironică. Păi, sigur că da! Dacă nu mai mergeţi la şcoală, nu mai aveţi nevoie de atâtea cămăşi călcate... Dar acum, că aţi ieşit la pensie, o să avem mai mult timp să stăm de vorbă.

De unde ştia că ieşisem la pensie? Eu nu-i spusesem, îndrăzneala ei, un fel de propunere indecentă, m-a lăsat efectiv cu gura căscată şi, bineînţeles, fără replică. Ar fi trebuit să o las singură şi să mă ascund în camera mea, dar, înainte de a fi apucat să schiţez vreun gest, ea se interesă, cu aceeaşi dezinvoltură impudică de mai înainte, ce vârstă am şi a trebuit să-i răspund...