Zona Zero - Alan Gratz

... Brandon a aprobat din cap şi şi-a îndreptat privirea spre geam. De aceea se ducea cu tatăl lui la serviciu astăzi - tatăl lui Brandon nu putea să-şi ia o zi de concediu şi nu avea cine să stea cu el acasă.

 

Metroul de pe linia Q a urcat cu hurducăieli pe Manhattan Bridge, iar Brandon a zărit în depărtare clădirile World Trade Center. Erau greu de trecut cu vederea.

 

Turnurile Gemene cenuşii, dreptunghiulare tronau aproape de două ori mai înalte decât ceilalţi zgârie-nori din jurul lor, în capătul de sud al Manhattanului. Turnurile erau aproape identice, cu excepţia uriaşei antene alb-roşii de pe acoperişul Turnului de Nord. Acolo lucra tatăl lui Brandon. Era şef de bucătărie la un restaurant numit Windows on the World, aflat chiar în vârful Turnului de Nord, la etajul 107.

 

—    Brandon, ce spunem noi mereu? Despre mine şi tine? a întrebat tatăl lui.

 

Brandon a dat răspunsul care îi fusese sădit în minte încă de când murise mama lui de cancer, în urmă cu cinci ani, pe când el avea doar patru ani.

—    Suntem o echipă, a zis el.

 

—    Suntem o echipă, a repetat tatăl lui. Asta am spus întotdeauna. Aşa supravieţuim, corect? împreună. împreună, dăm piept cu întreaga lume. Iar tu ţi-ai dezamăgit echipa.

 

Decepţia din vocea tatălui său l-a lovit pe Brandon ca un pumn în stomac. Băiatul simţea cum i se umplu ochii de lacrimi. Durea mult mai rău decât dacă tatăl lui s-ar fi enervat pur şi simplu pe el.

 

Trenul a intrat din nou sub pământ, iar cerul albastru şi luminos a dispărut.