In numele tatalui - Supravietuire si integrare socioprofesionala in familiile arhitectilor detinuti politici din Romania comunista

 

Cel puţin în prima parte a regimului comunist din România, frica s-a răspândit si a pătruns adânc în toate structurile sociale, contribuind la destrămarea familiilor si a destinelor individuale.

 

Asa cum reeducaţii de tip Piteşti au reusit parţial să-si revină, atunci când presiunea exercitată asupra lor a încetat si au avut şansa unui suflet alături care să-i ghideze spre o revenire - încă din puscărie sau în libertate, tot asa au scăpat de frică - mai devreme sau mai târziu - victimele regimului, indiferent din ce categorie făceau parte.

 

Pentru că frica, alături de scârbă si, mai apoi, de convingerea că totul este pierdut si nimic nu mai poate fi cu adevărat recuperat, i-a împiedicat pe fostii deţinuţi politici să mărturisească cele trăite prin lagăre si puscării până târziu, după 1990, cu excepţiile de rigoare.

 

Alţii abia spre finalul zilelor, târziu, la 15-20 de ani după schimbarea din decembrie 1989, au îmbrăţisat demersul recuperator.

 

Dar au existat si victime cărora frica le-a pătruns adânc în fibra sufletească, unica scăpare găsind-o în uitare si nevor-bire. Şi nu avem niciun drept în a insista să-i convingem de contrariu.

 

Crâmpeie din trecut putem reconstitui cu ajutorul documentelor si a elementelor de istorie orală, ambele cu subiectivitatea lor. Indiferent cât de cutremurătoare ar putea fi informaţiile la care avem acum acces, ele pălesc în faţa unei realităţi pierdute si imposibil de ilustrat astăzi.

 

Cititorul va înţelege poate mai bine ideea sugerată de sintagma folosită - trauma si frica, asa cum am înţeles si noi, din descrierea următoarei situaţii:

 

O doamnă arhitect din Bucuresti, fiică de fost deţinut politic, ne-a facilitat contactul telefonic cu o altă doamnă aflată în aceeasi situaţie, care se găsea de mulţi ani în străinătate.

 

Am apelat, ne-am prezentat, am descris detaliat demersul nostru, am solicitat o discuţie pe larg despre supravieţuirea şi integrarea socioprofesională din familia dânsei - caz foarte interesant, cu atât mai mult cu cât ambii copii ai arhitectului fost deţinut politic sunt tot arhitecţi si au reuşit la un moment dat să emigreze.

 

Am fost ascultaţi, s-au solicitat lămuriri suplimentare, s-a convenit o revenire peste un anumit interval de timp. Doamna a fost extrem de amabilă, perfect lucidă, arătând şi un oarecare interes pentru propunerea noastră, manifestând satisfacţia că se mai ocupă cineva de astfel de poveşti.