Papadiile (Yasunari Kawabata)

Papadiile (Yasunari Kawabata) …pe malurile râului Ikuta cresc multe păpădii. Abundenţa lor reflectă atmosfera oraşului cu acelaşi nume: este un loc ca o primăvară în care au înflorit păpădiile. Dintre cei treizeci şi cinci de mii de locuitori, trei sute nouăzeci şi patru sunt bătrâni care au depăşit vârsta de optzeci de ani. În oraş există totuşi ceva ce nu i se potriveşte: spitalul de nebuni. Pentru un ospiciu poate fi un lucru bun să se afle într-un loc cu care nu se potriveşte, şi poate că a fost un înţelept cel care a ales să-l amplaseze în acest oraş vechi şi tihnit, deşi tulburările spiri tului nu se vindecă neapărat într-un mediu liniştit. Nebunii trăiesc într-o lume a lor, aparte, iar schimbarea locului nu-i influenţează prea mult. Cei care-i aduc pe nebuni la spitalul din Ikuta nu-şi pun nici ei prea mari speranţe în faptul că locul i-ar putea vindeca. Nebunia îmbracă multe forme şi nu are un tratament universal. Ceea ce alină puţin sufletul rudelor care şi-au abandonat un membru al familiei într-un asemenea loc uneori considerat îngrozitor şi nemilos este atmosfera oraşului Ikuta, luminos şi cald, ca o floare de păpădie. Când cel care şi-a încredinţat ruda bolnavă spitalului din vârful colinei se întoarce către oraş, coborând de-a lungul râului Ikuta, e ajuns din urmă de sunetul clopotului de la templul budist de lângă spital, tocmai din vârful colinei. Ca şi cum bolnavul lăsat la ospiciu şi-ar lua rămas-bun, pe un ton tânguitor. Ca un cântec de despărţire. Reverbe raţiile învăluie oraşul şi răzbesc mai departe, peste întinderea mării. Sunetul se aude trist, dar nicidecum smintit, de parcă nu bolnavii ar bate clopotul. După ce au adus-o pe Ineko la spital, doamna Kizaki, mama ei, şi tânărul Hisano, iubitul, tocmai se pregăteau să plece când doctorul le-a spus: — Dacă, pe drumul de întoarcere, o să auziţi clopotul sunând, să vă gândiţi că-l bate fiica dumneavoastră. — Poftim? a spus mama, neînţelegând prea bine. — Clopotul de ora trei va fi pus în mişcare de fiica dumneavoastră. — Aşa deci? — La un moment dat i-am lăsat pe pacienţi să bată ei clopotul şi am văzut că le face mare plăcere. Toţi vor să facă asta, încât aproape că nu reuşim să-i repartizăm. Chiar şi cei vindecaţi, în ziua externării, ne roagă să-i lăsăm să bată clopotul pentru ultima oară, înainte de plecare. Îi punem şi pe nou-veniţi, în prima zi, dacă starea de sănătate le-o permite. Desigur, întotdeauna sub supravegherea cuiva. Nici unul nu este atât de slăbit încât să nu se descurce singur. Oricum, fiica dumneavoastră este în putere şi are simptome uşoare....

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs

scrie un review